Share

Berbecele şi ‏ţapul = Îngerul Gabriel explica berbecele ca fiind imperiul unit al celor două dinastii iraniene ( a mezilor şi a perşilor v.3-4.20). Medo-Persia. Comparaţ‏i cu datele din cap.7. Cele trei direcţ‏ii ale cuceririlor reprezintă trei direcţ‏ii ale campaniilor militare care s-au soldat cu cucerirea a trei regate ( Lydia, Babilonul, Egiptul). Cele două coarne, sunt cele două puteri ale imperiului: mezii şi perşii. Ţapul este puterea greco-macedoneană care crează un nou imperiu, acela al lumii elenistice ( v.21) în urma unei campanii militare fulgerătoare ( v.5-6). Iar primul corn, care s-a frânt repede, în culmea gloriei, reprezintă pe Alexandru Macedon.     Cele patru coarne crescute în locul acestuia reprezintă dinastiile celor patru diadohi care s-au încoronat ca regi, înlăturând pe urmaşii legitimi ai lui Alexandru ( v.8.22). Acestea sunt reprezentate în viziunea din cap 7 de cele patru capete ale leopardului. După o luptă comună contra regenţ‏ilor lui Alexandru, cei patru generali se proclamă, concomitent regi, în anul 305 î.e.n., întemeind următoarele dinastii:

1. Regatul lui Seleukos Nikator ( Siria Seleucida, cuprinzând păr‏ile orientale ale imperiului), cu capitala la Babilon şi Seleucia, apoi la Antiohia. Înfrânt de romani în anul 188 î.e.n.,apoi mult slăbit şi, după anul 121 î.e.n. , divizat, este cucerit definitiv de romani în anul 63 î.e.n.        2. Regatul lui Ptolemaios Lagou ( Egiptul Lagid, incluzând Libia, Cyrenaica, Cipru, Iudeea) cu capitala la Alexandria, este înfrânt definitiv de romani în anul 32 î.e.n.      3. Regatul lui Kassandros, strategul Europei ( cuprinzând Macedonia şi, un timp, Grecia), continuat de dinastia Antigonizilor, cu capitala la Pella. Cucerit de romani în anul 168 î.e.n.     4. Regatul lui Lysimachos ( Tracia şi parte din Asia Mică ). Ambiţ‏ios şi strălucit cuceritor, dar învins curând şi continuat de generalul său Filetairos care întemeiază în Pergam, dinastia Attalizilor. Regatul Pergamului este lăsat moştenire prin testament în anul 133 î.e.n.

Un corn mic care s-a mărit nespus de mult ( v.9.23). Tot ce se spune despre acest corn în cap.8 seamănă foarte mult cu ceea ce se spune despre fiara a patra şi cornul mic al ei din viziunea anterioară ( cap.7). De aceea majoritatea comentatorilor de-a lungul timpului au fost de acord că acest corn reprezintă, într-un mod oarecare ( principal sau secundar) pe Antichrist, indiferent de identitatea istorică a lui Antichrist. Observaţ‏i asemănarea dintre acest corn şi împăratul Babilonului ( Lucifer) în Isaia 14:4.12-15.22). Şi o asemănare frapantă cu dragonul luciferic din Apoc. 12. În general, comentatorii sunt de acord că profe‏ţia apostolului Pavel din 2 Tes. 2:3-8 despre omul fărădelegii are la bază imaginea cornului nelegiuit din Daniel 8. Textul biblic repetă de mai multe ori ideea că acest corn apărut în antichitate va fi frânt abia la sfârşitul timpului:

1. Vedenia priveşte vremea sfârşitului ( v.17)2. Se va întâmpla în vremea de apoi a mâniei ( v.19 a)3. Vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului ( v.19 b)4. (Împăratul nelegiuit) va fi nimicit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti, [deci la sfârşit] (v.25. comp. cu Dan 2:45, Dan. 11:45, 2 Tesalonic. 2:8)5. Vedenia este cu privire la nişte vremi îndepărtate… (v.26)

Locul şi timpul apari‏ţiei cornului. În viziune, cornul luciferic este văzut ca odrăzlind dintr-unul din cele patru regate elenistice, fără să precizeze din care ( v.9). În explica‏ţie, îngerul nu precizează locul, ci timpul: la sfârşitul ( în ultima parte) a stăpânirii celor patru regate (v.23), când se va fi umplut măsura fărădelegilor. Oare, despre fărădelegile celor patru dinastii se vorbeşte ? Sau despre fărădelegile lui Israel ? Prezentăm mai jos o enumerare sumară a încercărilor de identificare a acestei puteri profetice:[aici]     S-a înăl‏ţat până la oştirea cerului = Oştirea cerului este interpretată de înger ca fiind poporul sfin‏ţilor ( v.24), care sunt compara‏ţi cu stelele. Persecu‏ţiile sunt văzute ca o călcare în picioare a poporului lui Dumnezeu ( asemeni fiarei a patra din cap.7). După cuceririle pământeşti în direcţ‏iile amintite de v.9, cornul luciferic se ambi‏ţionează să ia cu asalt domeniile cereşti ale religiei, ale conştiinţei individuale. Nimic nu este cruţ‏at.     S-a înălţ‏at până la Căpetenia Oştirii. Uneori perioda de slujbă a preoţ‏ilor la templu este numită la fel  öáŕ tsaba, oştire, deoarece se compară cu regularitatea, rigoarea şi disciplina militară. În acest caz, “căpetenia oştirii” poate fi un mare preot, fiindcă se spune că această căpetenie are un sanctuar. Îngerul interpret arată că acest personaj nu este altul decât “Căpetenia căpeteniilor” ( v.25 -  - sar sarim). Acest termen ebraic se aplică la comandan‏ii militari. Aşa cum ar fi fost în‏ţeles de antici, el ar însemna “Comandantul Suprem al Armatelor” unui imperiu. Nu putem să nu ne amintim că Dumnezeul Creator este numit în VT “Yahve, Dumnezeul oştirilor” ( Domnul oştirilor, Domnul Savaot). Dar există şi un alt aspect: în cartea lui Daniel îngerii sunt numi‏ţi cu acest termen (sar - comandant; cuvânt tradus cu căpetenie sau voievod). Astfel, “demonii patroni” ai imperiului Persan şi ai imperiului Macedonean sunt numi‏ţi sar (sarim), ca şi Mihael, Arhanghelul protector al lui Israel ( Dan.10:21, 12:1). Există o singură Persoană căreia I se pot aplica toate aceste aspecte ( mare preot, arhanghel, Dumnezeu al oştirilor): Christosul preexistent, Fiul lui Dumnezeu. El a apărut în faţ‏a lui Iosua ca un comandant militar şi, cerându-i închinare ca şi lui Moise pe vremuri, S-a recomandat ca fiind “Căpetenia oştirii lui Yahve”) ( Iosua 5:13-15).      O sfidare a lui Christos este avută în vedere aici. Şi această sfidare este minoră din partea lui Antioh Epifanes ( poreclit “Epimanes” - nebunul) în comparaţ‏ie cu atitudinea Romei care s-a măsurat în mod conştient cu Christos. Şi dacă Roma cezarilor s-a înălţ‏at ca un Anti-Christos, condamnându-L pe El şi pe urmaşii Lui, Roma papală a reuşit mult mai mult, pretinzându-se a ocupa oficiul de Vice-Christos. În limba greacă, termenul compus Antichristos înseamnă Vice-Christos ( ca şi în cazurile : antibasileus = vicerege; Antipater = care ‏vine locul tatălui, moştenitorul).     I-a smuls “necurmatul”. Cuvântul jertfa este adăugat de traducători, nu se află în text. Se poate înţelege ca fiind vorba de arderea-de-tot continuă de la templu, de alte aspecte ale ritualului în care se cerea continuitate, sau de ceva relativ la Marele-Preot văzut aici. Unii au crezut că necurmatul acesta este păgânismul şi au stăruit asupra unei paralele exegetice cu 2 Tes. 2:7, unde un anumit “obstacol” se cere a fi înlăturat pentru a se instala “omul fărădelegii”. Aici ei au văzut înlăturarea “necurmatului” (păgânismului) pentru a se instala “urâciunea ( fărădelegea) pustiitoare” adică papalitatea. Dar “necurmatul” acesta, indiferent ce ar fi în mod real, este ceva ce apar‏ţine Căpeteniei Oştirii ( deci lui Christos). În istoria interpretării acestui detaliu a existat o dispută destul de serioasă în care noua interpretare ( propusă de Conradi şi acceptată de mul‏ţi printre care şi William White) a învins timpul şi inerţ‏ia spiritului conservator.      Ideea că această “necurmată” ar fi jertfa lui Iisus, antitipul jertfei necurmate de la Sanctuarul pământesc, pare să nu răspundă suficient la toate criteriile ( vezi comentariul de la Dan.12:11). Poate că Daniel a văzut cum ambiţ‏iosul “corn” a smuls un obiect vizibil din mâna sau din posesia Marelui Preot ceresc ? În acest caz ar putea fi ceva pe care Marele Preot trebuie să-l poarte “necurmat”, cum ar fi veşmintele pontificale, pieptarul judecăţ‏ii cu oracolul divin ( Urim şi Tunim) sau diadema şi mitra pontificală cu inscripţ‏ia “sfânt pentru Domnul”, şi care simboliza ridicarea păcatelor poporului !? (vezi Ex.28:29-30.36-38). În orice caz, este vorba de un oficiu şi de atribuţ‏ii pe care Christos nu le poate împărtăşi cu nimeni şi nu le poate transmite nimănui atât timp cât El trăieşte ! ( Evrei 7:21-28). El este supremul Judecător, El are cheile paradisului şi ale Infernului ( Apoc. 1:18,2:7-8), El are autoritarea de a ierta prin Sine Însuşi, pentru că El a purtat păcatele lumii pe lemnul crucii. Aici este în mod evident Acela care, ca “fiu al omului” este adus în plenul judecăţ‏ii cereşti ca Mijlocitor, Judecător şi Împărat, în viziunea din cap.7. Acesta este dreptul Lui necurmat. În Apoc.2-3 Iisus este “Cel ce ţ‏ine cheile” vie‏ţii şi morţ‏ii, cheile Sanctuarului ceresc. C.M. Maxwell, vorbind despre acest “necurmat” spune că este preoţ‏ia lui Iisus ( op.cit.170). În Apoc.19 Îl putem vedea pe Iisus cu multe coroane pe cap… Există doar o singură instituţ‏ie în lume care pretinde că are aceste chei şi aceste coroane…     Profe‏ţia arată că acest corn nelegiuit avea să smulgă Arhiereului ceresc “ceea ce trebuie să deţ‏ină continuu”, pentru a instala “urâciunea pustiirii” ( v.13, comp. cap.11:31 ÷i 12:11). Este deosebit de interesant aici faptul că în cap.8 nu se foloseşte termenul ebraic  - ÷ikkut ( scârnăvie) ca în cap.9,11,11 sau în NT ( unde avem corespondentul grecesc  tradus cu “abomina‏ie, împuţ‏iciune), ci termenul  - peşa ( rebeliune, fărădelege), ceea ce ne trimite la “omul fărădelegii” din 2 Tes. 2 care avea să se aşeze pe sine însuşi ca dumnezeu în Templul lui Dumnezeu. Mesajul este clar.     Instaurarea în creştinătate a sistemului religios care are în centru venerarea unui om şi care a fost promovat cu sabia, a început prin evenimentele de la începutul secolului VI, în timpul papei Symmachus. Între anii 502-507 s-a formulat la Roma dogma jurisdicţ‏iei supreme a papei, dogma pe care s-au sprijinit pontifii medievali. În acelaşi timp, Biserica s-a folosit de sabia francilor pentru a curăţ‏i Galia de ereticii vizigoţ‏i. Victoria regelui Clovis, dorită de Biserica Occidentală, a fost salutată şi de Constantinopol (507-512), încurajand apoi pe răsăriteni la rebeliune contra acestui împărat care se arăta gata de a negocia cu ereticii monofizi‏ţi. Ca urmare, a izbucnit o răscoală în Illyricum ( 512-519) condusă de generalul Vitalian şi de către viitorii împăraţ‏i Iustin şi Iustinian ( care aveau să ocupe tronul şi să fie favorabili papalită‏ţii, târând şi pe episcopii răsăriteni la semnarea “abdicării” eclesiastice faţ‏ă de jurisdicţ‏ia papală ( 519). Prin urmare, anii 507/508 pot reprezenta instalarea papismului medieval cu toate caracteristicile specifice ( recunoaşterea jurisdicţ‏iei supreme papale şi punerea sabiei în slujba acestei noi evanghelii).     A lepădat locul ( temelia) Sanctuarului Său ( v.11). Aici este vorba de un Sanctuar ceresc, dacă ne referim la era creştină. Antioh a profanat serviciul de la Templu, a înlocuit ritualul sacru cu ritualul ce avea ca obiect de închinare propria lui statuie, dar n-a dărâmat templul, ci pur şi simplu, l-a poluat cu neroziile lui învăţ‏ate în Babilonul de pe Tibru. Roma a distrus templul iudaic din Ierusalim, dar a făcut acest lucru după 40 de ani după ce acest loc sacru fusese părăsit de slava lui Dumnezeu şi devenise un obstacol în calea spre adevăratul Templu, cel ceresc în care slujeşte Christos ( Evrei 9-10, Apoc. 11:19). Dar Creştinătatea în frunte cu Roma papală a desconsiderat Sanctuarul ceresc al lui Christos, singurul Mare Preot, prin faptul că a instalat pe pământ un serviciu liturgic care intra în competiţ‏ie cu cel adevărat, care este o parodie a celui ceresc. Când casele de rugăciune au devenit temple în care Dumnezeu sau alti zei locuiesc de preferin‏ţă, când iertarea se oferă printr-o jertfă care se repetă mereu şi nu duce nici o conştiin‏ă la desăvârşire, atunci Sanctuarul ceresc a fost lepădat în favoarea “înălţ‏imilor” şi simulacrelor terestre.     Oastea a fost pedepsită… ( v.12 a) Prima parte a versetului 12 este dificilă în textul ebraic. Observa‏ţi traducerea sinodală şi versiunea Cornilescu revizuită ( GBV), unde se poate vedea că aici nu este vorba de pedepsirea oştirii, ci de continuarea acţ‏iunilor cornului luciferic care, după ce a înlăturat dreptul şi slujba de la Christos, a instalat “fărădelegea ( rebeliunea)”, care este numită în v.13 “fărădelegea pustiitorului”, iar în alte locuri “urâciunea pustiirii”.     Cornul a aruncat adevărul la pământ. (v.12 b) Nu poate fi vorba de adevărul ştiin‏ific sau filozofic. Adevărul istoric sau adevărul simplu în orice privin‏ţă este, desigur, important. Dar Biblia se referă la adevărul religios, spiritual-moral, teologic. Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu ( Cuvântul scris: Biblia, Legea lui Dumnezeu, Evanghelia) dar şi Cuvântul Întrupat, Christos. Cornul a aşezat autoritatea clerului, a sinoadelor, a tradi‏ţiei, a experien‏ţei mistice, a minunilor etc. mai presus de Cuvântul Scripturii. Evul Mediu a fost martor la cele mai mari grozăvii pentru că Biblia a fost luată din mâna poporului şi oamenii au fost învă‏ţaţ‏i să privească la nişte muritori şi la imagini pictate, sculptate sau turnate, pentru desăvârşire spirituală.     Un sfânt….şi alt sfânt…( v.13). Sfântul ( fiinţ‏ă cerească, îngerul) care vorbeşte este cel care răspunde în v.14 şi care porunceşte lui Gabriel în v.16. Acesta nu poate fi decât Michael-Christos, Arhanghelul care este Dumnezeu.     Până când ? ( v.13) Aceasta este marea întrebare a tuturor sfin‏ţilor din toate timpurile ( Ps.94:3.15, Apoc.6:9-11, Dan.7:21-22, Dan. 12:6-12). Nu este vorba de timpul special al persecu‏iei ( acesta a fost descoperit în cap. 7 ca fiind 1260 zile-ani). Nici timpul scurs de la instalarea “urâciunii pustiitoare” şi până la momentul interven‏ţiei divine, care este arătat ca fiind de 1290-1335 zile în cap.12:11-12). Aici se întreabă cât va mai dura aceasta situa‏ţie ( până când?), fără să menţ‏ioneze ceva cu privire la punctul de plecare a perioadei. Momentul poate fi timpul prezent la care vorbeşte îngerul, sau un alt timp din context.     Pâna vor trece 2300 de “seri şi dimineţ‏i”(v.14). Acest răspuns solemn este dat de acelaşi Personaj ceresc care îl întăreşte prin jurământ şi prin informaţ‏ii suplimentare în Dan.12 şi în Apoc.10. Christos Însuşi răspunde. La fel au înţ‏eles şi reformatorii acest amănunt. Dar ce sens are acest răspuns criptic ? Ce înseamnă 2300 de seri şi dimineţ‏i ? Trecând peste unele schingiuiri exegetice realizate în ultima vreme de nişte teologi care vor să spună ca aici ar fi vorba de 1150 de zile ( 2300:2=1150) adică 2300 de jertfe de dimineaţ‏ă şi de seară, ceea ce nici un învăţ‏at evreu n-a putut bănui vreodată şi nu este în sprijinul limbii ebraice, se poate spune că exprimarea de aici ( textual “până la seara dimineaţ‏a 2300″) este un mod de a spune 2300 de zile ( cf. Gen. 1:5.8 etc). De fapt, aceste seri-şi-dimineţ‏i sunt numite zile în v.26. Potrivit principiului “zi-an”acestea trebuie să fie 2300 de ani. Nu degeaba îngerul a vorbit despre vremuri îndepărtate, despre timpul sfârşitului. Dar, oare, putea bănui Daniel că va mai trece atât de mult până când Dumnezeu va interveni cu judecata Sa?     Daniel nu a în‏ţeles această parte a profeţ‏iei, nici lungimea reală a perioadei şi nici punctul de plecare pentru a calcula cât timp va mai dura. Mai mult, îngerul i-a poruncit să o păstreze sigilată, mulţ‏umindu-se să-i spună că este adevărată, fără a-i da vreo explicaţ‏ie ( v.26). Nu este de mirare că profetul a rămas consternat şi bolnav de îngrijorare, deoarece era preocupat de soarta poporului lui Dumnezeu şi noua viziune părea că întinde timpul spre infinit ( v.27). Ultima parte a versetului 27 este tradusă de mul‏ţi în acest sens: eram uluit… şi NU INŢELEGEAM”.     După mai mul‏i ani de preocupare şi rugăciune, în care timp de 70 de ani de exil erau pe sfârşite şi Imperiul Babilonian trecuse fără sa se întrezărească acea restaurare spectaculoasă profetizată de Ieremia ( Dan.9:2), Daniel şi-a luat timp special de rugăciune şi post. Ştiind că profe‏ţiile ( care sunt promisiuni ale lui Dumnezeu) sunt condiţ‏ionate aşa cum spunea profetul Ieremia ( Ier.18), Daniel se temea că timpul exilului ( cei 70 de ani) se va lungi până cine ştie când. Fiind în vârstă nu se mai gândea la repatrierea sa, ci la cauza lui Dumnezeu şi a poporului lui. Datarea acestei rugăciuni şi a întâmplărilor din cap.6 este aceeaşi, ceea ce ne spune ceva despre motiva‏ţia statorniciei lui Daniel în rugăciune, chiar cu riscul vieţ‏ii. Analiza rugăciunii lui, cea mai impresionantă rugăciune de mijlocire, după cea a lui Iisus din Ioan 17, poate dezvălui multe lucruri interesante. Aici însă vom sublinia numai aspectele care sunt în directă legătură cu viziunea din cap.8 şi cu îngrijorările lui Daniel referitoare la prelungirea timpului. “Fă să-Ţi strălucească Sanctuarul Tău pustiit !”,”NU INTÂRZIA, pentru Numele Tău !” (cap.9:17-20). Sanctuarul, pustiirea, cetatea, timpul…     Ca răspuns la rugăciunea şi preocupările lui, îngerul Gabriel care începuse să-i explice viziunea în cap.9, cu mai mul‏ţi ani în urmă, revine şi intră brusc în subiect, referindu-se direct la dilema lui Daniel cu privire la durata timpului până la interven‏ţia divină ( v.20-24). În textul ebraic se repetă foarte des verbul a în‏ţelege - (bin). Observaţ‏i ce se spune cu privire la profe‏ţia din cap.8: “căutam s-o în‏ţeleg” (v.15), “fă-l să înţ‏eleagă” ( v.16), “înţ‏elege, fiul omului!” ( v.17), “şi nu în‏ţelegeam” (V.27)…Apoi în cap.9: “m-a făcut să înţ‏eleg“, am ieşit să te fac să în‏ţelegi”(v.22), “înţ‏elege CUVÂNTUL, caută să înţ‏elegi VIZIUNEA !” (v.23), “să ştii, dar, şi să în‏ţelegi că…!” ( v.24-25). Aceste sublinieri arată, mai presus de orice îndoială, că îngerul se referă în cap.9 la singura problemă din profe‏ţia anterioară care rămăsese neexplicată şi care-l îngrijora pe Daniel: durata celor 2300 zile! Găsim aici cheia marii profeţ‏ii din cap.8. Citiţ‏i cu aten‏ţie a doua parte a viziunii din cap.8, apoi (sărind peste rugăciunea lui Daniel), citiţ‏i în continuare v.22-27; este imposibil să scăpaţ‏i de impresia că îngerul Gabriel îşi continuă aici explica‏ţia la viziunea din cap.8 !     ”70 de săptămâni tăiate din …” ( cap.9:24). O importantă cheie a înţ‏elegerii timpului profetic din viziune se află în termenul ebraic  - nehtach, “tăiat din” ( decupat, scurtat, croit, tăiat bucata). Deşi majoritatea traducătorilor preferă să-l traducă cu “hotărât”, atât unele traduceri foarte vechi ( Theodotion, Vulgata) precum şi traduceri din ultimele secole, respectă sensul de bază al termenului. Unele vechi traduceri româneşti spun: “s-au tăiat peste…”. Neobservând legătura acestor cuvinte cu profe‏ţia din cap.8, traducătorilor li se pare că nu ar avea sens să redea termenul cu “a tăia din”, de aceea ei preferă sensul de “a hotarî”. “70 de săptămâni tăiate…” sună straniu la prima vedere. Tăiate, de ce ? Sau, tăiate din ce ?     Dacă ne reamintim ce avea în minte Gabriel cand a spus aceste cuvinte, şi ce anume dorea Daniel să ştie, adică secretul celor 2300 de seri şi dimine‏ţi, singurul lucru care rămăsese neexplicat, atunci suntem pregătiţ‏i să în‏ţelegem că cele 70 de săptămâni reprezintă o bucată de timp TĂIATĂ DIN cele 2300 zile. Şi dacă săptămânile erau săptămâni de ani, este evident că şi aceste “multe zile” ( 8:26) reprezintă tot ani istorici. Prin urmare, dacă cele 70 săptămâni ( 490 ani) au început în anul 457 î.e.n. şi dacă aceasta bucată de timp este o primă parte tăiată şi alocată ( repartizată) poporului evreu, înseamnă că cei 2300 ani încep odată cu cei 490 de ani, la anul 457 î.e.n.     Astfel misterioasa profe‏ţie a celor 2300 de zile, despre care Gabriel spusese de mai multe ori în cap.8 că se încheie în timpul sfârşitului şi că este adevarată, ne duce până la anul 1844. Ce importan‏ţă istorică sau profetică are această dată ?     Atunci Sanctuarul va fi răzbunat ( cură‏ţit - Dan.8:14). Termenul ebraic  - ni‏dak, înseamnă”i s-a făcut dreptate” ( a fost răzbunat, a fost îndreptă‏ţit, reabilitat, găsit nevinovat, curăţ‏it de vină), dar există suficiente argumente şi în favoarea sensului de “curăţ‏it“. Septuaginta foloseşte aici acelaşi termen grecesc - katharidzo, ca şi in Evrei 9:23. Termenul ebraic din Daniel 8:14 se întâlneşte numai aici in forma aceasta, ( cu excep‏ia unui singur caz, dacă citim Ps.51:4 b aşa cum ne indică Pavel în Rom.3:4 b.: „Să fii găsit fără vină când vei fi judecat“. Interesant este că atât versetul acesta cât şi cel din Evrei 9:23 se referă la cură‏ţirea sau îndreptarea unor lucruri care sunt drepte şi curate în sine: lucrurile cereşti. Sanctuarul (ceresc). Dumnezeu Însuşi ! Deoarece au fost afectate de urmările păcatului (de acuza‏ţii etc), ele trebuiesc eliberate printr-o Judecată finală.     Un timp special prevăzut în ritualul de la Sanctuar pentru cură‏ţirea de păcate era aşa-numita Zi a Ispaşirii (Yom Kipur), descrisă în Lev. 16. Era cea mai solemnă zi din anul religios care simboliza judecata de apoi. În această zi toţi erau judecaţ‏i de Dumnezeu, dar numai cei cărora li se iertaseră deja păcatele în cursul anului, mărturisindu-şi vinovăţ‏ia şi aşezând-o pe capul jertfei pe care erau datori s-o aducă, numai aceia puteau beneficia de această purificare şi reabilitare finală. Sanctuarul şi poporul deveneau cu adevărat curate, prin faptul că păcatele luate în mod simbolic asupra Sanctuarului (prin jertfele obişnuite) erau acum îndepărtate din Sanctuar şi puse asupra unui ţ‏ap care-l reprezenta peAzazel (Satan) şi care era apoi trimis „pe pustii”. Problema rela‏ţiei dintre Dan.8:14 şi Lev. 16 este mai complexă, dar pentru moment sunt suficiente aceste considerente.     Este important de subliniat paralela dintre viziunea din cap. 8 şi cea din cap.7. Ambele prezintă pe Antichrist ca vrajmaş al poporului lui Dumnezeu şi ca rival al lui Christos, ambele arată că Dumnezeu va interveni în această privinţ‏ă, făcând o Judecată. În cap.7 aflăm că judecata aceasta trebuie să înceapă după domina‏ţia papală (după anul 1798), dar înainte de începutul împărăţ‏iei lui Christos; iar în cap. 8 ni se dezvăluie data exactă: anul 1844. împlinirea exactă a profeţ‏iei celor 70 de săptămâni prin Domnul Christos, este o garanţ‏ie mai mult decât suficientă a împlinirii întregii perioade încheiate la anul 1844. Chiar dacă nu putem vedea ce se petrece astăzi în cer, ce fel de Sanctuar este acolo şi cum se desfaşoară această judecată finală, Biblia este destul de clară în privinţ‏a realităţ‏ii şi necesităţ‏ii ei. Compara‏ţi cu explica‏ţiile date la cap.7.     Cornul Antioh-Antichrist-Azazel din cap. 8 a afectat Sanctuarul ceresc călcându-l în picioare împreună cu oştirea Sanctuarului, înfruntând pe Christos (singurul Arhiereu), smulgându-I titlul de Judecător Suprem şi Mijlocitor Unic, instalând un sistem de închinare mistic şi idolatru, atrăgând aten‏ţia asupra locurilor sfinte de jos şi nu spre locul sfânt de sus, aruncând adevărul la pământ, continuând pe plan spiritual imperialismul pe care-l manifestaseră monarhii perşi şi greco-macedoneni. Până când ? Până avea să se facă o judecată care să răzbune Sanctuarul. La sfârşitul ei, totul avea să fie drept şi curat. Dar Judecata fiind un proces care are mai multe faze şi implicând destinul Evangheliei, al cauzei lui Dumnezeu pe pamânt, necesită un timp de desfăşurare. Harul lui Dumnezeu a întârziat încheierea Judecăţ‏ii, deoarece Evanghelia nu şi-a încheiat rostul pe pământ. Anul 1844 răspunde la întrebarea din cap.8:13 (Până când?) în sensul că atunci începe Judecata („cură‏ţirea Sanctuarului”) şi când ea se va încheia prin executarea sentinţ‏ei asupra vrajmaşilor lui Dumnezeu, Sanctuarul va fi curăţ‏it, va fi răzbunat.     Curăţ‏irea sau răzbunarea Sanctuarului (cu tot ce ‏ţine de el) de la sfârşitul celor 2300 de ani înseamnă o judecată făcută împotriva cornului luciferic. Cornul a poluat Sanctuarul, de aceea Sanctuarul trebuie curăţ‏it de această poluare, trebuie judecat şi reabilitat, aruncând vina acolo unde trebuie, înapoi pe capul lui Azazel şi al suporterilor lui. Mai mult decât curăţ‏irea din Dan.8:14, descrierea zilei rituale a judecă‏ii din Lev. 16 cuprinde o curăţ‏ire a Sanctuarului nu numai de numele celor nepocăiţ‏i (Lev.23:29), ci şi de păcatele mărturisite ale celor pocăi‏ţi. Astfel se făcea distincţ‏ie între iertarea şi ispăşirea păcatelor din cursul anului şi curăţ‏irea şi ispăşirea finală din ziua de Yom Kipur. La fel şi jertfa lui Iisus are în sine puterea de a ne ierta păcatul atunci când îl mărturisim, el fiind luat asupra Mielului lui Dumnezeu şi asupra Preotului Christos (deci asupra Sanctuarului ceresc). Dar Jertfa lui Iisus poate să ne aducă mai mult decât atât: ea poate onora pe Dumnezeu cură‏ţind păcatul din templul fiinţ‏ei omeneşti, din templul Bisericii, precum şi pomenirea lui din templul ceresc. Ea are putere de a aduce asupra vrăjmaşilor lui Dumnezeu o condamnare mai mare decât poate aduce Legea. Iisus a făcut la Cruce o ispăşire deplină pentru păcatele altora, luând asupra Sa judecata lui Dumnezeu. Această ispăşire va fi în totul terminată când judecata cea dreaptă se va întoarce împotriva celor vinovaţ‏i de moartea lui Iisus, împotriva tuturor celor ce au respins harul lui Dumnezeu.

Share

Daca profetiile din Apocalipsa sînt vrednice de crezut si adevarate, ceea ce deja s-a dovedit prin faptul ca ele s-au împlinit pîna azi cu scumpatate, atunci anuntul divin ca Împaratia lui Dumnezeu va fi asezata cît de curînd pe acest pamînt este un adevar care si el se va împlini în mod sigur. Daca acum mai bine de 19 secole apostolul Pavel scria credinciosilor din vremea sa în epistola catre Evrei capitolul 12 versetul 22 astfel: ”Si v-ati apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sarbatoare a îngerilor”, va dati seama cu cît mai aproape ne gasim noi astazi de Ierusalimul ceresc, de marea sarbatoare a întîlnirii noastre cu iubitul nostru Mîntuitor Iisus Hristos.         O, cît de uimit, cît de încîntat trebuie sa fi privit apostolul Ioan la scena Ierusalimului ceresc, la toate acele scene ale înoirii tuturor lucrurilor! Ce rapitoare splendori au fost trecute pe dinaintea ochilor sai obositi de luptele vietii si înlacrimati de suferinta cît si de dor dupa Iisus. Ce reînvioratoare trebuie sa fi fost acele cuvinte divine pentru inima batrînului martir: ”Iata, Eu fac toate lucrurile noi”. Gînditi-va ce mult ar face pentru noi daca zi de zi în loc sa pierdem ore pretioase în fata nimicurilor si a tuturor lucrurilor vremelnice si stricacioase ale acestui veac prezentate pe micul ecran, daca ne-am lua timp sa privim din ce în ce mai mult la frumusetile de nedescris ale vesniciei care ne asteapta, cît de înviorati si de mîngîiati ne-am simti în toate luptele si încercarile credintei noastre! Priviti spre cer, este apelul ultimelor doua capitole ale Apocalipsei.Priviti spre cetatea Dumnezeului celui viu, spre Ierusalimul ceresc, spre marea zi a izbavirii noastre si a refacerii tuturor lucrurilor. Apostolul Ioan a înteles chemarea cerului. De pe acea insula a exilului sau, el si-a ridicat privirea mai presus de lanturile sale, mai presus de singuratate, de batrînete, neputinta, lacrimi si dureri, spre a se satura cu spendorile pregatite de Iisus pentru toti cei mîntuiti. De aceea la capitolul 21, începînd de la versetul 9 el încearca sa ne ofere o descriere si mai expresiva a Noului Ierusalim, a slavei si stralucirii lui zicînd astfel:

“Apoi unul din cei sapte îngeri care tineau cele sapte potire pline cu cele din urma sapte urgii a venit si a vorbit cu mine si mi-a zis: ‘Vino sa-ti arat mireasa, nevasta Mielului’. Si m-a dus în duhul pe un munte mare si înalt; si mi-a aratat cetatea sfînta, Ierusalimul care se pogora din cer de la Dumnezeu avînd slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatra prea scumpa, ca o piatra de iaspis stravezie ca cristalul. Era înconjurata cu un zid mare si înalt. Avea douasprezece porti si la porti doisprezece îngeri si pe ele erau scrise niste nume, numele celor douasprezece semintii ale fiilor lui Israel. Spre rasarit erau trei porti, spre miazanoapte trei porti, spre miazazi trei porti si spre apus trei porti. Zidul cetatii avea douasprezece temelii si pe ele erau cele douasprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai mielului. Îngerul care vorbea cu mine avea ca masuratoare o trestie de aur ca sa masoare cetatea, portile si zidul ei. Cetatea era în patru colturi si lungimea ei era cît largimea. A masurat cetatea cu trestia si a gasit aproape douasprezece mii de prajini. Lungimea, largimea si înaltimea erau deopotriva. I-a masurat si zidul si a gasit 144 de coti, dupa masura oamenilor, caci cu masura aceasta masura îngerul. Zidul era zidit din iaspis si cetatea era din aur curat ca sticla curata. Temeliile zidului cetatii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul. Cea dintîi temelie era de iaspis, a doua de safir, a treia de halchedon, a patra de smarald, a cincea de sardonix, a sasea de sardiu, a saptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopaz, a unsprezecea de iacint, a douasprezecea de ametist. Cele douasprezece porti erau douasprezece margaritare, fiecare poarta era dintr-un singur margaritar. Ulita cetatii era de aur curat ca sticla stravezie”.

Sînt sigur ca unii dintre dumneavoastra, stimati cititori, sînteti niste pasionati calatori care ati umblat mult prin lume si ati vazut multe locuri încîntatoare si multe orase frumoase cu cladiri semete, niste adevarate oaze ale inteligentei, frumosului si ale celor mai rafinate gusturi. Însa sînt sigur ca nimic din tot ce ati putut vedea pîna azi nu se compara cu acea capodopera a mîinilor Domnului Iisus, acel ansamblu arhitectonic maestrit, alcatuit din ziduri de iaspis, cu porti de margaritar, cu temelii împodobite cu pietre scumpe si cu strazi de aur curat stralucitor.         În urma cu multi ani, pe cînd era tînar, apostolul Ioan se gasea împreuna cu ceilalti ucenici si cu Domnul Iisus Hristos în jurul mesei la Sfînta Cina în acea camera de sus. Si el îsi aducea mereu aminte de ultimele cuvinte ale Domnului înainte de crucificarea Sa si înainte de înaltarea Sa la cer: ”Sa nu vi se tulbure inima; aveti credinta în Dumnezeu si aveti credinta în Mine. în casa Tatalui Meu sînt multe locasuri; daca n-ar fi asa v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc Ma voi întoarce si va voi lua cu Mine ca acolo unde sînt Eu sa fiti si voi”. Parul apostolului albise de vreme iar vlaga tineretii sale se consumase de-a binelea pe parcursul anilor de slujire apostolica, ani plini de greutati, eforturi, încercari si lupte. Asemenea multora din înaintasii sai, ca si a multora din urmasii sai, apostolul se tot întreba: Cînd, cînd se va împlini cuvîntul Domnului? Oare, vor avea parte ochii mei sa vada împlinirea fagaduintelor Sale înainte de a merge la odihna în pulberea pamîntului? Si acum, închipuiti-va cu ce ochi a privit apostolul Ioan la acea scena profetica, cît de extaziat si cît de coplesit a fost launtrul sau atunci cînd îngerul l-a asezat fata în fata cu împlinirea visului lui de o viata, locasul sau ceresc.         Oamenii au împartit lucrurile din natura înconjuratoare în lucruri însufletite si lucruri neînsufletite, impresia tuturor fiind aceea ca lucrurile neînsufletite, pentru ca nu au viata si o inteligenta cît de rudimentara, nu exprima nimic, ele fiind bune numai ca materie prima din care sa se produca bunurile de consum necesare întretinerii vietii lucrurilor însufletite. Însa despre pietre Domnul a spus cîndva ucenicilor Sai ca daca ei vor tacea, atunci pietrele vor striga. Desi neînsufletite, totusi, materialele din care va fi zidita cetatea Noului Ierusalim, vor vorbi. Ele vor vorbi despre stralucirea si curatia vietii cu Dumnezeu.        Natura neînsufletita a devenit partasa blestemului pacatului atunci cînd Dumnezeu a blestemat pamîntul din pricina pacatului primei perechi. Dar acum cetatea lui Dumnezeu împreuna cu toate lucrurile de pe pamînt vor fi noi si ele vor straluci, vor vorbi, îsi vor recapata cu alte cuvinte rolul lor de martori tacuti ai întelepciunii, puterii, slavei si desavîrsirii lui Dumnezeu. Aurul, pietrele scumpe de toate culorile si perlele de dimensiuni cu totul neobisnuite din care vor fi zidite portile cetatii, se vor reflecta în stralucirea transparenta a strazilor de aur. Aceasta risipa de bogatii va rasplati într-un fel de-a lungul vesniciei pe toti aceia care în timpul vietii lor de pe vechiul pamînt au ales sa fie saraci cu duhul, sa plînga, sa fie blînzi, sa fie flamînzi si însetati dupa neprihanire, milostivi, cu inima curata, împaciuitori si prigoniti si ocarîti din pricina credintei. Tuturor acestora Domnul Iisus le-a dat asigurarea Sa divina: ”A lor este împaratia cerurilor. Ei vor mosteni pamîntul si vor vedea pe Dumnezeu. Bucurati-va si veseliti-va pentru ca rasplata voastra este mare în ceruri”, a spus Domnul Iisus. Si iata acum ce mare si ce stralucitoare este bogatia rasplatirilor lui Iisus pentru cei ce L-au urmat. De aceea nu ma mira deloc de ce de-a lungul vesniciei cei mîntuiti nu vor înceta sa cînte: Mari si minunate sînt lucrarile Tale Doamne! Drepte si adevarate sînt caile Tale, împarate al neamurilor! Cît si acel refren fara de sfîrsit: Aleluia, a Celui ce sade pe scaunul de domnie si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapînirea în vecii vecilor!

În acea viziune a Noului Ierusalim ceresc, apostolul Ioan a vazut nu numai stralucirile si frumusetile materialelor folosite în tot acest ansamblu arhitectural, ci si proportiile si dimensiunile uriase ale acelei cetati. Cei ce au calculat masuratorile cetatii, asa cum ne-au fost date în viziune, ne spun ca daca vrem sa ne gîndim la dimensiunile Noului Ierusalim ar trebui sa ne imaginam un oras de forma unui cub ale carui laturi sînt de 600 de km. Multi cercetatori ai Apocalipsei si-au pus întrebarea: Cine ar putea concepe existenta unui astfel de oras în realitate? Oare nu cumva ar trebui toate detaliile viziunii sa fie luate mai degraba ca fiind niste simboluri? Daca pe lînga aceasta forma si acele dimensiuni uriase ale cetatii adaugam cele 12 feluri de pietre pretioase, cele 12 temelii, cele 12 porti si cei 12 îngeri pazitori ai portilor, apoi numele celor 12 semintii si numele celor 12 apostoli, precum si masuratorile date în care cifra 12 este un fel de numitor comun, întrebarea devine si mai necesara. Oare nu ar fi cazul sa socotim ca aici este vorba de ceva mai mult decît o cetate plina de bogatii si frumuseti de negrait. Eu personal înclin sa cred ca aceasta viziune este o descriere cu mult mai cuprinzatoare decît ceea ce ne-ar sugera textul la prima vedere. Desigur ca atît cerul cel nou precum si pamîntul cel nou sînt niste lucruri reale.        De aceea nu neg faptul ca Noul Ierusalim este o cetate reala, este chiar cetatea pe care o astepta Abraam, cetatea al carei mester si Ziditor este Dumnezeu. Însa viziunea apostolului Ioan ne da posibilitatea sa mergem mai departe si sa spunem ca tot ceea ce a pregatit Dumnezeu pentru cei credinciosi întrece cu mult puterea noastra de imaginatie ca si puterea noastra de perceptie, asa încît singura masura a asteptarilor noastre ramîne în final aceea subliniata de apostolul Pavel în 1 Corinteni 2,9: ”Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, asa sînt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. Deci, viziunea cetatii Noului        Ierusalim cred ca trebuie sa o lasam sa depaseasca cu mult mai mult granitele simturilor noastre sau întelesul strict al cifrelor. Cînd apostolul Ioan este îndemnat de înger sa priveasca spre sfînta cetate, îngerul i-a spus ca are de gînd sa-i arate de fapt mireasa, nevasta Mielului. Poate ca, mai mult decît niste ziduri de cetate scaldate în lumini de aur si în straluciri multicolore, aceasta viziune urmarea sa o prezinte apostolului Ioan cît si noua, biserica lui Dumnezeu, poporul celor mîntuiti. Aceasta însemna în primul rînd nu ca biserica se gasea în acea cetate cu zidurile de iaspis si mai degraba ca însasi cetatea era biserica. Si daca biserica este. “mireasa” Domnului Iisus ne dam seama ca relatia Domnului Iisus cu Ierusalimul ceresc este o relatie mult mai intima decît aceea dintre un locuitor al unui oras si acel oras. Relatia este de natura personala, spirituala si nu atît materiala. Ea ne vorbeste despre o partasie si o dragoste de durata vesnica. Numai datorita Domnului Iisus aceasta cetate sta în partasie cu Dumnezeu. Aceasta înseamna implicit ca Iisus este Domnul cetatii si Mirele ei. Aceeasi concluzie ca viziunea cetatii este mai mult decît descrierea unei cetati materiale este subliniata si de prezenta numelor apostolilor pe temeliile ei. Biserica a fost zidita, spunea apostolul Pavel, pe temelia apostolilor si a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Hristos. Iisus cel întrupat, cel rastignit, cel înviat, înaltat la cer si proslavit este totul pentru acea cetate. În El, toata cladirea, bine închegata creste ca sa fie un templu sfînt în Domnul(Efeseni 2,21). Un oras, oricare ar fi el, nu este pîna la urma un simplu numar de strazi, de case si de cladiri publice, ci este de fapt acea comunitate umana care locuieste înlauntrul zidurilor lui. Mireasa Mielului nu este o singura persoana, ci ea este formata din milioane si milioane de oameni. Desi în mijlocul lumii, în orice epoca mireasa Domnului Iisus, biserica Sa a fost totdeauna o turma mica. La sfîrsit ea va aparea în ochii întregului univers ca o gloata de nenumarat. Aceasta poate fi explicatia acelor dimensiuni uriase pe care apostolul Ioan le-a notat în timp ce îngerul facea masuratoarea cetatii. De ce oare sa mai fi fost înfatisata biserica printr-o cetate? V-ati întrebat oare aceasta? Scopul pentru care a fost folosit acest simbol a fost si acela de a sublinia ideea de strînsa comuniune între membrii bisericii. În orase oamenii locuiesc unii fata de altii atît de aproape încît legaturile personale dintre ei sînt foarte strînse si împletite între ele. Aceasta este de fapt ideea care sta la baza întregului tablou al Noului Ierusalim.        Biserica celor rascumparati din pacat va fi o societate desavîrsita. În aceasta obste atît sfintii Vechiului Testament cît si ai Noului Testament vor fi una în Hristos. Nimic nu-i va mai desparti. Ei vor fi laolalta si vor împartasi o singura viata, un singur principiu – iubirea; si un singur scop – a trai spre a sluji drept slava lui Dumnezeu. Aceasta idee a desavîrsirii este zugravita prin forma de cub a cetatii. În vechime doar Sfînta Sfintelor din sanctuarul din Ierusalim avea forma de cub. De data aceasta întreg Ierusalimul ceresc va exprima acest simbol al desavîrsirii. Tocmai de aceea în versetul 22 citim: ”În cetate n-am vazut nici-un templu pentru ca Domnul Dumnezeu cel Atotputernic ca si Mielul sînt templul ei. Atunci locuitorii Ierusalimului ceresc nu vor mai avea nevoie de serviciile simbolice ale slujbelor de la templu în vederea obtinerii prin credinta a neprihanirii si desavîrsirii lor, ci Dumnezeu si Mielul vor fi izvorul a toata desavîrsirea pentru toti cei mîntuiti.         Dupa cum am vazut cetatea Noului Ierusalim are un zid înalt cu douasprezece porti la care sînt doisprezece îngeri, cîte unul la fiecare poarta. Poate este inutila aceasta precizare, totusi, este bine sa stim ca atît înaltimea zidului cît si prezenta îngerilor la porti n-au drept scop apararea locuitorilor din cetate ci zidul este acolo mai degraba ca sa sublinieze si mai bine ideea unei strînse partasii între locuitorii Noului Ierusalim, iar acei îngeri stau de fapt ca niste reprezentanti ai ostirilor îngeresti care la momentul revenirii Domnului Iisus în slava au fost trimisi cu o misiune spre pamînt, dupa cuvîntul Domnului din Evanghelia dupa Matei capitolul 24 cu versetul 31: ”El va trimite pe îngerii Sai cu trîmbita rasunatoare si vor aduna pe alesii Lui din cele patru vînturi de la o margine a cerului pîna la cealalta”. Îngerii care în acea zi au avut privilegiul sa sune adunarea celor mîntuiti sînt cei care vor îmbogati si vor spori cu prezenta lor si mai mult placuta adunare a celor alesi. Numele celor douasprezece semintii ale poporului Israel scrise pe portile cetatii sînt de fapt niste elemente de identificare a acelora dinlauntrul portilor. Tot Israelul este acolo. întreaga biserica a Vechiului si Noului Testament. Aceasta este biserica celor înscrisi în cer. Ideea unei diferentieri a celor mîntuiti dintre Israel si a acelora din biserica crestina este exclusa cu desavîrsire. În cer cei mîntuiti vor forma un singur popor, poporul sfintilor Celui Prea înalt, asa cum a scris proorocul Daniel în capitolul 7 cu versetul 27.         În aceasta viziune, numarul 12 apare cu insistenta. Acest numar este de fapt rezultatul înmultirii cifrei 3 cu 4. Cifra 3 reprezinta Sfînta Treime iar cifra 4 este simbolul poporului ales al lui Dumnezeu adunat din cele patru colturi ale pamîntului. Biserica Domnului Hristos este vazuta acolo sus în toata desavîrsirea ei, în toata frumusetea ei, în toata slava pe care Dumnezeu a pregatit-o pentru cei ce L-au iubit. Dar slava lui Dumnezeu nu va fi restrînsa numai la cetatea Noului Ierusalim ci întreg pamîntul va fi plin de slava Domnului. O, cît m-as bucura iubiti cititori, sa stiu despre fiecare din dumneavoastra ca v-ati luat ca tinta a vietiii Noul Ierusalim, pamîntul cel nou, împaratia lui Dumnezeu.         Despre aceasta împaratie a subliniat Domnul Iisus Hristos ca se ia cu navala, si cei ce dau navala pun mîna pe ea. A da navala pentru a obtine un lucru înseamnaconcentrare, pasiune, lepadarea oricaror lucruri sau activitati care ar putea stînjeni înaintarea spre tinta suprema. Cînd privesc la profetiile împlinite si la cele ce au mai ramas de împlinit, cînd ma gîndesc la slava, frumusetile si bucuriile de negrait care ne asteapta si de care sîntem atît de aproape, cînd ma gîndesc la Domnul Iisus care a parasit cîndva cerul si a venit pe acest pamînt ca sa moara pentru salvarea noastra si pentru a ne readuce pe toti în împaratia Sa, ma întreb: Oare va lipsi cineva de la acea mare sarbatoare? Oare va fi careva dintre noi care se va întoarce din drum sau va refuza în acest ultim ceas al istoriei sa dea cu adevarat navala?         Fie ca în acest moment sa ne întoarcem inima spre Iisus si sa spunem chiar acum: Doamne, Mîntuitorul nostru, Tu care ne astepti de atîta timp cu rabdare, cu bunatate si cu bratele deschise, recunoastem ca mai mult decît oricînd, împaratia Ta este atît de aproape. Dorim de aceea, chiar acum, sa ne luam ca tinta cerul, Noul Ierusalim. Dorim prin harul Tau, prin meritele jertfei Tale scumpe sa ne primesti, sa ne curatesti viata si prin Duhul Tau sa ne conduci spre portile cetatii sfinte. Fie ca în curînd sa ajungem sa Te vedem fata în fata si atunci Doamne, fa-ne bucuria ca niciunul dintre noi sa nu lipseasca de la marea întîlnire. Si-Ti multumim în numele dragostei Tale infinite. Amin!

Share

Am încheiat studiul capitolului 14 din Apocalipsa. Acest capitol, alaturi de capitolele 12 si 13, atît datorita pozitiei lor în aceasta carte profetica, dar mai ales datorita continutului lor, reprezinta punctul central în jurul caruia graviteaza toate celelalte solii profetice cuprinse în Apocalipsa.      Dupa cum am vazut, capitolul 14 s-a încheiat cu viziunea solemna si impresionanta a revenirii Domnului nostru Iisus Hristos pe norii cerului si a strîngerii celor doua secerisuri ale lumii. Vorbind despre acest eveniment, însusi Domnul Iisus S-a numit pe Sine Domnul secerisului. Iar în parabola cu neghina, El a precizat ca secerisul este sfîrsitul lumii. Evanghelia dupa Matei 9,37 si 13,39. La sfîrsitul aceleiasi parabole Domnul a mai spus ca la vremea secerisului ”Fiul Omului va trimite pe îngerii Sai si ei vor smulge din împaratia Lui toate lucrurile care sînt pricina de pacatuire si pe cei ce savîrsesc faradelegea si-i vor arunca în cuptorul aprins”. Secerisul final este momentul separarii pamîntenilor în doua tabere, este momentul rasplatirii pe de o parte a celor credinciosi si pe de alta parte a pedepsirii celor ce au ales caile pacatului.

“Nu va mirati de lucrul acesta - a spus Domnul Iisus, – pentru ca vine ceasul cînd toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi afara din ele”

. Si acum, notati va rog ce a precizat Domnul Iisus: ”Cei ce au facut binele”, a zis El, “vor învia pentru viata, iar cei ce au facut raul vor învia pentru judecata” (Ioan 5,28.29). Cînd Domnul Iisus a venit pentru prima data la noi ca Om între oameni, El a venit sa semene samînta Evangheliei si de atunci si pîna astazi Evanghelia a rodit în viata fiecarei generatii mii si mii de credinciosi. A doua Sa venire va avea drept scop de a aduna pe toti cei credinciosi în grînarul cerului.        Cu putin timp înainte de a doua Sa venire, înainte de secerisul lumii, Dumnezeu doreste sa întreprinda o ultima campanie de predicare a Evangheliei. ”Evanghelia aceasta a împaratiei”, a zis Domnul Iisus, ”va fi propovaduita în toata lumea ca sa slujeasca de marturie tuturor oamenilor; atunci va veni sfîrsitul”. (Matei 24,14). Tocmai aceasta lucrare a fost vazuta de apostolul Ioan în acea viziune a celor trei îngeri care zburau prin mijlocul cerului cu o Evanghelie vesnica, pentru ca s-o vesteasca locuitorilor pamîntului. Întreita lor solie reprezinta ultima lor chemare la mîntuire pe care Dumnezeu o mai adreseaza planetei noastre înainte de a aduce sfîrsitul. Întreaga lume de astazi se pregateste pentru marele secesis. Curînd, secerisul pamîntului va fi copt pe deplin. La momentul acela care sta în viitor, cei ce au întretinut o vie legatura cu Dumnezeu si au dat ascultare Evangheliei Sale si-au curatit inima de orice pacat, au dorit dupa asemanarea în caracter cu Iisus si au ajuns la maturitatea credintei si umblarii lor cu Dumnezeu. Ei, ca si Enoh de pe vremuri, vor fi luati în cele din urma la cer. Cînd secerisul este copt, atunci nu mai este nici o clipa de pierdut. însusi Domnul Iisus a subliniat acest lucru prin cuvintele: ”Cînd este coapta roada, pune îndata secera în ea, pentru ca a venit secerisul” (Marcu 4,29). Aceasta înseamna ca Dumnezeu va lucra în graba pentru a aduna la Sine tot ce se poate aduna. Iar restul acelora care au refuzat pîna si ultima Sa chemare la mîntuire nu vor mai avea o noua ocazie. În ziua revenirii Sale El va lua la Sine nu caractere partial coapte, sau partial pregatite pentru cer. El nu va lua la Sine credinciosi care sînt dispusi sa asculte partial de glasul Sau, sau sa împlineasca poruncile Sale doar în parte. Curînd în cer si pe pamînt se va auzi strigarea: ”Pune secera ta si secera, pentru ca a venit ceasul sa seceri si secerisul pamîntului este copt”.

Unde ma va gasi si unde te va gasi acel ceas solemn, acel ultim ceas al istoriei? Va fi viata noastra un rod copt gata sa fie cules poentru vesnicie? Unde credeti ca ar dori Dumnezeu sa ne gasim în acea zi a revenirii Sale? Daca deschideti Apocalipsa la capitolul 15 veti afla raspunsul sigur la aceasta întrebare. Va invit sa dam citire capitolul 15:”Apoi am vazut în cer un alt semn mare si minunat. Sapte îngeri care aveau sapte urgii, cele din urma, caci cu ele s-a ispravit mînia lui Dumnezeu. Si am vazut ca o mare de sticla amestecata cu foc si pe marea de sticla cu alautele lui Dumnezeu în mîna stateau biruitorii fiarei, ai icoanei ei si al numarului numelui ei. Ei cîntau cîntarea lui Moise, robul lui Dumnezeu si cîntarea Mielului, si ziceau: ‘Mari si minunate sînt lucrarile Tale Doamne Dumnezeule Atotputernice. Drepte si adevarate sînt caile Tale, împarate al neamurilor! Cine nu se va teme Doamne, si cine nu va slavi Numele Tau? Caci numai Tu esti sfînt; si toate neamurile vor veni si se vor închina înaintea Ta, pentru ca judecatile Tale au fost aratate’. Dupa aceea am vazut deschizîndu-se în cer templul cortului marturiei” . Fara nici o discutie ca Dumnezeu ne asteapta pe toti la Marea de Cristal. El doreste ca niciunul dintre noi sa nu lipseasca la marea sarbatoare a biruintei Mielului. El a luat toate masurile necesare ca orice bob pretios al secerisului Evangheliei sa nu se piarda. El a pus totul în joc pentru acea zi. El a dat tot ce a avut mai de pret în cer, pe Fiul Sau, pe Domnul Iisus, pe Golgota, pentru ca prin jertfa Sa sa putem fi rascumparati din aceasta lume sortita pieirii. Curînd asupra lumii noastre se va arata acel semn mare si minunat descris în versetul 1, cei sapte îngeri care aveau sapte urgii, cele din urma, caci cu ele s-a ispravit mînia lui Dumnezeu. Cînd tot ce era bob curat a fost pus la adapost, asupra lumii noastre vor coborî urgiile divine. Însa mai înainte de acel moment, profetia ne prezinta un tablou plin de lumina, de frumusete, un tablou atît de îmbietor! El ne prezinta ca într-o avanpremiera pe cei mîntuiti ajunsi în cer la tronul lui Dumnezeu, la Marea de Cristal. Desi cronologic vorbind, cei credinciosi vor fi pe pamînt cînd se vor coborî plagile lui Dumnezeu peste cei necredinciosi, totusi, profetia biblica prezinta scena sarbatorii din cer mai înainte de scena dramei pamîntului. Cine sînt cei ce vor ajunge la Marea de Cristal? Ei sînt, dupa cum ne precizeaza profetia, biruitorii fiarei, ai icoanei ei si ai numarului numelui ei. Unindu-si vocile într-un cor imens, ei sînt vazuti si auziti intonînd cîntarea lui Moise si cîntarea Mielului. Cîndva, în urma cu mii de ani, ajuns pe celalalt mal al Marii Rosii, poporul ales al lui Dumnezeu de altadata, poporul Israel, si-a ridicat glasul ca un singur om pentru a intona imnul acela minunat al izbavirii lor din Egipt. Si acel imn se gaseste tot în capitolul 15, dar în cartea Exodului. Momentul acela marca începutul unei noi istorii pentru Israel, marca începutul calatoriei lor spre libertate. Peste ani si ani experienta izbavirii acelui popor din mîna vrajmasilor sai urma sa fie tema pe care noul Israel al bisericii crestine trebuia sa o preia si sa o aseze în limbajul experientei lui finale. Cîntarea lui Moise, intonata atunci la Marea Rosie fusese rînduita de Dumnezeu sa-si continue tema ei sus, la Marea de Cristal, tema biruintei. Sus vor ajunge numai cei biruitori, cei ce au iesit biruitori asupra tuturor conditiilor potrivnice mîntuirii, asupra tuturor piedicilor pe care Satana le-a asezat în calea celor credinciosi.         Dar cei biruitori au fost auziti intonînd la Marea de Cristal totodata si cîntarea Mielului. Aceasta cîntare a fost compusa de Domnul Iisus pentru a celebra biruinta Sa de pe Calvar împotriva pacatului si împotriva Satanei. Cei adunati la Marea de Cristal l-au biruit si ei pe Satana. Cuvîntul din Apocalipsa 12,11 ne spune:

“Ei l-au biruit prin sîngele Mielului si prin cuvîntul marturisirii lor si nu si-au iubit viata chiar pîna la moarte”

.    Pentru cei credinciosi, mîntuirea pe care Iisus a cîstigat-o pentru ei pe Golgota, prin jertfa Sa, a fost cel mai de pret lucru, mai de pret chiar decît propria lor viata. Multi se întreaba daca nu cumva scena cu cei biruitori adunati la Marea de Cristal îi are în vedere numai pe cei din ultima generatie care au trait în perioada domniei tiranice a fiarei a lui antihrist. Desigur ca în primul rînd profetia din Apocalipsa 15 îi are în vedere pe cei credinciosi din ultima generatie care au trecut prin necazul cel mare care, în comparatie cu toate celelalte generatii de credinciosi, au avut de

dus cea mai grea lupta. Ei au fost urîti de toti din pricina adevarului pe care-l traiau si-l predicau. Ei, la un moment dat, si-au vazut amenintata propria lor existenta, avînd de ales în mod constant între ascultarea de poruncile lui Dumnezeu si ascultarea de  poruncile oamenilor. Însa ei au ramas statornici de partea lui Dumnezeu. Ei au ales mai degraba sa sufere cu poporul lui Dumnezeu decît sa se bucure de placerile de o clipa ale acestei lumi. Ei au ales biruinta împreuna cu Mielul, de aceea stau ei acum la Marea de Cristal înaltînd spre tariile cerului imnurile lor de biruinta. Dar, daca stam sa ne gîndim mai bine, spiritul lui antihrist, spiritul Satanei s-a dovedit a fi fost la lucru nu numai în vremea sfîrsitului, ci el s-a manifestat dintotdeauna. El era deja la lucru în vremea apostolilor, în vremea lui Daniel, în vremea lui Ilie, Moise, Abraam, Noe, Enoh, si chiar si în timpul generatiei lui Abel, primul om care a ales sa ramîna biruitor de partea lui Dumnezeu cu pretul propriei sale vieti. Martirii dispensatiunii Vechiului Testament au avut de dus aceeasi lupta ca si martirii Noului Testament. Singura deosebire este ca pe masura ce istoria pamîntului se apropie de încheierea ei, încercarile, luptele, greutatile si examenele la care vor fi supuse vietile celor credinciosi vor fi din ce în ce mai dure, mai severe. Si mai este ceva care ma face sa cred ca privilegiul de a fi parte din acel cor urias ce va intona cîntarea lui Moise si cîntarea Mielului nu va fi limitat la o singura generatie este însusi faptul, sau evenimentul revenirii glorioase a Domnului Iisus Hristos. Aceasta a fost ziua mult asteptata de toti cei credinciosi, atît cei care au trait în timpul Vechiuluicît si în timpul Noului Testament. Toti s-au rugat, au sperat, au tînjit dupa aceasta zi a refacerii tuturor lucrurilor, a întoarcerii lor în casa de sus. Curînd Dumnezeu va fi laolalta cu poporul Sau biruitor la Marea de Cristal, la marea sarbatoare a întoarcerii pamîntului în mîinile Creatorului sau.        Noi astazi stam ca si poporul Israel de altadata, la malul Marii Rosii. Balaurul, mîniat pe femeie va porni ultimul si cel mai crîncen razboi împotriva celor cu adevarat credinciosi. Dar, sa nu uitam ca acea Mare Rosie care ameninta sa înghita în apele ei învolburate pe poporul lui Dumnezeu a devenit mormîntul dusmanilor poporului sfînt. Atunci, Marea Rosie s-a despicat pentru Israel si a devenit ocazia izbavirii lui, dar pentru asupritorii poporului lui Dumnezeu a devenit urgia mîniei divine.Tot asa si la încheierea timpului, ziua revarsarii judecatilor lui Dumnezeu peste cei pacatosi va fi de fapt ziua izbavirii poporului Sau.

Dar scenele din capitolul 15 continua. Imediat dupa acea viziune fericita, dupa acea pregustare a marii sarbatori care asteapta pe cei credinciosi în cer, privirea apostolului Ioan a fost atrasa spre templul lui Dumnezeu. ”Si din templu”, spunea apostolul, ”au iesit sapte îngeri care tineau cele sapte urgii. Erau îmbracati în in curat stralucitor, si erau încinsi împrejurul pieptului cu brîie de aur. Si una din cele patru fapturi vii a dat celor sapte îngeri sapte potire de aur pline de mînia lui Dumnezeu care este viu în vecii vecilor. Si templul s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu si a puterii Lui. Si nimeni nu putea sa intre în templu pîna se vor sfîrsi cele sapte urgii ale celor sapte îngeri”. Cei sapte îngeri cu cele sapte potire ale mîniei lui Dumnezeu ne aduc aminte pentru ultima data de întelesul spiritual al profetiilor Apocalipsei în care cifra sapte joaca un rol important aratînd spre caracterul desavîrsit, complet al lucrarii planului de mîntuire. Dumnezeu doreste sa stearga cu desavîrsire din universul Sau nepatat orice este rau, nesfînt, orice pacat. Si El vrea sa reaseze cu desavîrsire dreptatea Sa în univers. Daca privim cu atentie la aceste ultime versete ale capitolului 15 în lumina ultimelor versete din capitolul 11, sînt convins ca veti remarca imediat legatura dintre finalul celor doua capitole. La încheierea capitolului 11 auzim cea de a saptea trîmbita cum suna anuntînd coborîrea judecatilor divine asupra locuitorilor pamîntului, peste toti cei ce au ales prapadul ca sa prapadeasca pamîntul. Si acum, în capitolul 15, cele anuntate prin trîmbita a saptea se împlinesc. Îngerii nimicirii ies din templul din cer ca sa-si aduca la îndeplinire misiunea lor. În capitolul 11 privim spre templul lui Dumnezeu si vedem ca este deschis. Ochiul nostru patrunde dincolo de perdeaua dinlauntrul templului care desparte cele doua încaperi pîna acolo în Sfînta Sfintelor unde se afla chivotul legamîntului. Dar vai! Acum, în capitolul 15, în clipa cînd îngerii nimicirii ies din templu, portile sanctuarului ceresc se închid. Aceasta înseamna ca din acel moment în templul din ceruri nu va mai fi nici o posibilitate de iertare, de curatire, de sfintire si de salvare pentru nimeni de pe pamînt. Si aceasta pentru ca în momentul cînd cele sapte urgii stau sa cada asupra celor pacatosi, Iisus, Marele nostru Preot si Mijlocitor nu va mai fi în templul Sau slujind pentru cei pacatosi care cauta mîntuire. O, daca pe pamînt s-ar mai fi gasit înca oameni care sa doreasca sa fie salvati, desigur ca El ar mai fi zabovit în templu, ar mai fi slujit si pentru ei si ar fi amînat astfel dezlantuirea urgiilor Sale. Dar, la data aceea cînd El s-a retras pentru a dezbraca hainele Sale de Mare Preot si a îmbraca haina Sa de Judecator, toti cei în viata de pe pamînt au luat deja decizia finala - împreuna cu Dumnezeu, sau împotriva lui Dumnezeu.

Fara îndoiala ca printre aceia care vor cunoaste slava si puterea mîniei divine vor fi multi, chiar foarte multi care au tratat cu usurinta chemarea lui Dumnezeu la mîntuire, sau care au ascultat cu inima împartita la soliile urgente ale celor trei îngeri din Apocalipsa 14. Sînt sigur ca multi dintre cei nemîntuiti care vor trebui acum sa bea si ei din paharul mîniei divine vor fi aceia care au amînat sa ia o hotarîre urgenta, au ezitat pîna cînd a fost prea tîrziu.        Cu ani în urma ma aflam într-una din statiile de metrou din centrul Vienei. Si privind la oamenii care urcau si coborau, la garniturile de vagoane care veneau si plecau, la un moment dat am surprins o scena pe care cred ca n-am s-o uit niciodata. Dintr-unul din vagoane se pregatea sa coboare o familie – sot, sotie si o fetita de vreo 8 ani. Întîi au coborît parintii si acum asteptau sa coboare si fetita, dar altii i-au luat înainte si în momentul cînd sa iasa a ezitat putin. A presimtit ca trenul va pleca si asa a si fost. Deodata, usile s-au închis în fata ei si întreaga garnitura s-a repezit cu viteza spre urmatoarea statie. Cînd fetita si-a dat seama ca s-a despartit de parintii ei am putut observa pe fata ei o groaza teribila, o durere fara seaman. Privind la ea în acele cîteva secunde cît a durat toata scena mi-am adus aminte de acea zi cînd timpul de har se va încheia si judecatile lui Dumnezeu vor începe sa cada asupra lumii nepocaite. În acele momente m-am gîndit la cei care ar fi putut fi salvati sau care sînt foarte aproape sa fie salvati dar care ezita înca sa caute cu seriozitate pe Iisus si sa-si predea viata pe altarul Sau ca o jertfa vie. Astazi Iisus, Marele nostru Preot înca se afla în cer, înca slujeste pentru noi, înca este în asteptarea noastra. Usa templului Sau sta înca deschisa pentru orice om. Oare este printre dumneavoastra, stimati cititori, cineva care înca ezita, care înca se gîndeste ce alegere sa faca? Daca este cineva în asemenea situatie îl invit sa priveasca din nou spre cele doua mari tablouri ale capitolului 15, spre acea mare sarbatoare a cerului si spre marea drama a pamîntului clocotind sub mînia revarsata a lui Dumnezeu. Eu nu cred ca va fi careva între noi care ar dori sa aleaga scena tragica a despartirii de Dumnezeu, de Tatal nostru iubitor. Eu nu cred ca în aceste clipe este cineva care sa nu fie în stare sa spuna Domnului: O Doamne Iisuse, Tu Ti-ai dat viata pentru mine. De aceea aleg calea care duce la viata vesnica, Te aleg pe Tine. Doresc sa ma predau cu totul pe altarul Tau, sa fiu al Tau si sa fiu stramutat în casa Ta cînd vei veni. Ajuta-ma sa Te regasesc în ziua revenirii Tale acolo sus la Marea de Cristal printre cei biruitori. Ajuta-ma la toate acestea prin puterea harului Tau, si-Ti multumesc. Amin!

Share

Sa ne îndreptam acum privirea spre ultima parte a capitolului 17 precum si spre prima parte a capitolului 18 din Apocalipsa. Asa cum deja ati aflat, capitolul 17 si 18 formeaza laolalta un întreg, iar în ce priveste continutul lor, ele stau ca un fel de paranteza explicativa între capitolul 16 si capitolele 19-21 ale caror evenimente ar fi trebuit sa se deruleze în mod natural unele dupa altele, fara nici o întrerupere. În ultima parte a capitolului 17 se anunta evenimentul acela zguduitor pentru care unul din cei sapte îngeri care aveau misiunea sa verse asupra pamîntului potirele mîniei lui Dumnezeu l-a invitat pe apostolul Ioan spunîndu-i: ”Vino sa-ti arat judecata curvei celei mari care sade pe ape mari”. Si acum sa vedem ce spun ultimele 5 versete din acest capitol, începînd cu versetul 15:”Apoi mi-a zis: ‘Apele pe care le-ai vazut, pe care sade curva, sînt noroade, gloate, neamuri si limbi. Cele zece coarne pe care le-ai vazut si fiara vor urî pe curva, o vor pustii si o vor lasa goala. Carnea i-o vor mînca si o vor arde cu foc, caci Dumnezeu le-a pus în inima sa-I aduca la îndeplinire planul Lui sa se învoiasca pe deplin si sa dea fiarei stapînirea lor împarateasca pîna se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu. Si femeia pe care ai vazut-o este cetatea cea mare care are stapînire peste împaratii pamîntului”. Cine a urmarit ultimele prelegeri îsi poate da seama foarte usor ca aici în aceste cuvinte gasim descrierea judecatii divine asupra femeii desfrînate, denumita în versetul 5 Babilonul cel mare, mama curvelor si spurcaciunilor pamîntului. Aceste cuvinte profetice ne spun cu o claritate de negresit cum cei 10 împarati simbolizati prin cele zece capete ale fiarei si fiara, care au desfrînat cu femeia destrabalata, împlinindu-i toate gusturile si capriciile ei, în cele din urma cu ura si cu mînie se ridica împotriva acestei femei decazute pentru a o distruge, omorî, devora si arde cu foc. Si textul ne spune ca acestea se vor petrece nu la voia întîmplarii, ci pentru ca Dumnezeu va aseza în inima fiarei si a celor zece împarati acea pornire plina de uraîmpotriva femeii desfrînate, iubita lor de altadata.         Femeia desfrînata din acest capitol, sa ne aducem aminte, reprezinta în termeni foarte generali biserica lui Hristos ca institutie publica, vizibila. Privita superficial, formal ea pare în ochii oamenilor ca fiind biserica lui Hristos, o biserica adevarata, însa în realitate ea nu este de fel ceea ce pretinde ca este. Ea are edificiile ei si în locasurile ei de închinare în fiecare zi de sarbatoare saptamînala se aduna milioane si milioane de credinciosi. Pe amvoanele acestei biserici se afla acelasi cuvînt al Sfintelor Scripturi din care toti slujitorii amvonului scot hrana saptamînala pentru turmele lor. Indiferent de pozitia geografica sau numele lor denominational, toti credinciosii acestei mari biserici au primit într-o forma oarecare botezul, participa cu regularitate la serviciile de cult si de împartasire cu Sfînta Cina, cînta, se roaga, iau aminte la predicarea Cuvîntului lui Dumnezeu si marturisesc credinta lor în acelasi mod. Aparent, între biserica adevarata si credincioasa a Domnului Hristos si biserica cea decazuta si falsa nu ar fi nici o deosebire, întocmai cum, dintr-o singura privire fugara nu poti sa-ti dai seama si sa faci o deosebire între o femeie decazuta si o femeie cinstita. Dar în ochii lui Dumnezeu si în Cuvîntul Sfintelor Scripturi aceasta deosebire este neta si clara.         Sa amintim cîteva cuvinte si despre fiara. În sine, asa cum este ea descrisa în acest capitol, pare sa nu fie nimic rau în prezenta ei. Fiara reprezinta pur si simplu statul,stapînirile civile ale pamîntului în ale caror legalitate si necesitate toti oamenii zilelor noastre cred. Dumnezeu este Acela care a prevazut si instituit locul si functia guvernelor în societate, în acelasi fel în care a întemeiat si instituit si biserica Sa. Din acest punct de vedere al sursei lor de autoritate, nu are nici o importanta daca guvernele respective stau în slujba unei monarhii sau a unei republici. Ele toate sînt institutii care functioneaza datorita unei rînduieli divine. Asa ne învata Sfintele Scripturi în epistola catre Romani 13,1-4, cuvinte care subliniaza un mare adevar: ”Oricine sa fie supus stapînirilor cele mai înalte, caci nu este stapînire care sa nu vina de la Dumnezeu. Si stapînirile care sînt au fost rînduite de Dumnezeu; de aceea, cine se împotriveste stapînirii se împotriveste rînduielii puse de Dumnezeu”. Iar în versetul 4 vorbind despre dregatori, despre oamenii statului, apostolul Pavel continua astfel: ”El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tau, el este în slujba lui Dumnezeu”. Este foarte adevarat ca multi dintre dregatorii lumii acesteia au uitat sau trec cu vederea faptul ca ei sînt niste oameni rînduiti de Dumnezeu si chemati sa lucreze în slujba lui Dumnezeu si ca pentru Dumnezeu în toate raspunderile lor civile. Desigur ca în mai toate guvernele lumii de sus si pîna jos este coruptie, nedreptate si abuzuri, dar aceasta nu anuleaza nicidecum adevarul ca statul este o institutie a carei rînduire vine de sus si a carei obligatie este sa poarte sabia puterii pentru a pedepsi pe raufacatori si a apara si încuraja pe cei buni. Statul este o institutie civila de natura trecatoare a carei datorie este sa mentina prin legi drepte, de natura civila, dreptatea si ordinea într-o lume razvratita din cauza pacatului. Sectorul de activitate al statului în viata locuitorilor pamîntului, evident,este nu cel spiritual ci cel material. Puterea statului nu sta în predici ci în sabie. Iata aici cele doua instrumente ale lui Dumnezeu – biserica si statul, cu cele doua unelte ale lor, sabia Duhului, a cuvîntului lui Dumnezeu si sabia puterii civile. Facînd abstractie de starea prezenta de decadere a bisericilor precum si a guvernelor lumii, luate ca atare aceste doua institutii divine nu au nimic rau în ele. Ambele sînt instrumente ale lui Dumnezeu, ambele au misiunea lor specifica în lume si un scop divin bine definit si delimitat. Biserica este manifestarea vizibila a trupului Domnului Hristos în lume si reprezinta autoritatea spirituala a lui Hristos în mijlocul oamenilor. Ea este fructul sau rezultatul manifestarii harului lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Numai prin intermediul bisericii pot oamenii sa se manifeste ca madulare ale lui Hristos, sa se închine si sa proslaveasca pe Iisus ca Dumnezeu si Mîntuitor. Asezamîntul bisericii este singurul mijloc rînduit de Dumnezeu tuturor urmasilor lui Hristos pentru a atinge treptele unei cunoasteri mai profunde si mai clare a bogatiilor nemarginite ale harului divin, în alt sens biserica este singurul instrument folosit de Dumnezeu pentru proclamarea soliilor mîntuitoare ale Evangheliei în toata lumea. Misiunea bisericii cît si sfera ei de activitate printre oameni este extrem de precis definita de Cuvîntul lui Dumnezeu. La fel de bine este definita si sursa de la care ea urmeaza sa primeasca instructiunile ei cît si puterea autoritatii ei. Deasupra ei nu trebuie sa existe nici o autoritate pamînteasca care sa dea instructiuni cu privire la ce sa creada, ce sa marturiseasca, cum sa se închine, care sa fie continutul soliilor pe care slujitorii ei trebuie sa le proclame bisericii si în întreaga lume, sau cum sa foloseasca mijloacele ei financiare si în ce directii. În toate aceste privinte biserica nu trebuie sa recunoasca o alta autoritate, fie ea buna sau rea, care vine de la oameni, ci numai autoritatea Domnului Hristos si aceea a Sfintelor Scripturi. Biserica este cu totul deosebita de stat prin aceea ca biserica nu trebuie sa se foloseasca de nici o putere pamînteasca sau fizica, ci numai de sabia Cuvîntului lui Dumnezeu si de puterea Duhului Sau cel Sfînt.Sabia cuvîntului este si trebuie sa ramîna separata de sabia dregatorilor, desi amîndoua sînt faurite de aceeasi mîna divina si stau în slujba Aceluiasi Dumnezeu. Înca o data vreau sa afirm adevarul clar al Sfintelor Scripturi, ca cele doua institutiibiserica si statul, desi sînt rezultatul unei decizii divine, fiecareia din cele doua Dumnezeu i-a rînduit o chemare specifica, o misiune anumita si o sfera de actiune total diferita în raport cu cealalta. Întrebarea care se pune acum este: Cînd ajunge ca relatia dintre cele doua institutii sa fie gresita? Sau, cu alte cuvinte, cînd se ajunge ca puterea civila sa devina fiara si biserica sa devina curva? Raspunsul deja îl banuiti. Atunci cînd puterile statale ale lumii vor îndrazni sa treaca granita raspunderilor pe care Dumnezeu le-a încredintat, în dorinta de a largi sfera lor de autoritate si activitate si asupra trupului lui Hristos, precizînd prin aceasta ca numai asa ar putea sa asigure si sa apere binele general al tarilor lor. Atunci cînd puterile lumesti vor încerca sa-si aseze controlul lor asupra tuturor lucrurilor, asupra artei si stiintei, asupra industriei si comertului ca si asupra chestiunilor de religie si de constiinta, cautînd în final sa dicteze cui trebuie sa se închine oamenii, în ce fel si în ce zi, atunci autoritatile de stat vor lua chipul fiarei si vor forma în realitate împaratia lui antihrist. Biserica lui Hristos va deveni acea femeie desfrînata, acea biserica decazuta, apostaziata, atunci cînd ea va împartasi aceleasi gînduri si idealuri cu fiara. Atunci cînd biserica va admite ca pentru a întemeia împaratia lui Dumnezeu este nevoie de ceva mai mult decît de sîngele ispasitor al Domnului Hristos, ceva mai mult decît puterea reînoitoare a Duhului Sfînt, autoritatea Sfintelor Scripturi si ascultarea de legea morala a celor zece porunci, si va încerca sa se sprijine pe bratul omenesc al puterii de stat, atunci biserica a decazut cu totul, atunci biserica va merge pîna acolo ca va oferi serviciile ei completestatului, va da sprijin total tuturor miscarilor sociale sau politice ale zilei si se va lasa absorbita cu totul de interesele vremelnice ale împaratiilor trecatoare ale acestei lumi în loc sa se ocupe de interesele vesnicei împaratii a Domnului Hristos. În mod concret, în acele zile

biserica nu va mai predica împotriva pacatului si stricaciunii acestei lumi, ci ea va lua loc la masa tratativelor politice, se va lasa preocupata de îmbunatatirea conditiilor de viata ale oamenilor si va cauta sa aiba un cuvînt hotarîtor în chestiuni de igiena si sanatate publica, în chestiuni de munca si capital, de afaceri si industrie. Prin toate aceste preocupari straine de chemarea ei, biserica va zugravi în mod fals în fata întregului pamînt slava si maretia împaratiei lui Dumnezeu cea mult asteptata. Astfel, atunci cînd biserica lui Hristos va abandona adevarata ei chemare si misiune, caracterul ei curat, natura vesnica a preocuparilor ei si spiritul ei de totala supunere fata de legea lui Dumnezeu mai înainte de toate si apoi fata de legile omenesti, atunci biserica va deveni ceea ce profetia a spus, mama curvelor si spurcaciunilor pamîntului.        Dupa cum am citit, profetia biblica prevede acestei femei desfrînate mari succese în lumea larga. Ea este vazuta sezînd tronînd peste ape mari care reprezinta noroade, gloate, neamuri si limbi. Desigur ca aceasta imagine nu este în contradictie cu aceea în care femeia destrabalata sta calare pe fiara, deoarece fiara reprezinta în profetia puterile civile si politice ale lumii, asa ca femeia va calari în realitate ca o stapîna peste multele popoare ale vremii sfîrsitului. Cuvîntul mai spune ca femeia va îmbata chiar pe locuitorii pamîntului cu vinul mîniei desfrînarii ei, aratînd prin aceasta ca ea va fascina si va influenta mintile miliardelor lumii cu ratacirile ei, cu falsele ei învataturi, cu falsa ei Evanghelie, o evanghelie care vine de la oameni si nu de la Dumnezeu. Biserica apostaziata va predica o religie care poate sa placa oricui si sa fie acceptata de orice inima. Ne putem da seama atunci cît de mare va fi puterea ei corupatoare. Prin puterea fiarei biserica va deveni bogata, imbracata în purpura si stacojiu si împodobita cu pietre scumpe si margaritare avînd întrutotul la îndemîna asentimentul, protectia si puterea constrîngatoare a bratului autoritatii de stat si a forurilor legislative, biserica decazuta va porni în cele din urma sa persecute pe adevaratii urmasi ai lui Hristos care vor refuza sa ia parte la curviile ei. Biserica va decide atunci cine sînt ereticii care trebuie exterminati, iar statul va aduce la îndfeplinire sentinta. Atunci, biserica si statul vor avea aceeasi culoare stacojie din cauza sîngelui sfintilor pe care s-au învoit sa-i omoare. În acele zile ramasita poporului lui Dumnezeu care pazeste poruncile lui Dumnezeu si tine marturia lui Iisus va fi scoasa de sub scutul legii tarilor si va deveni tinta de seama a batjocurei si prigoanei tuturor celorlalti crestini care s-au lasat îmbatati de vinul desfrînarii curvei celei mari. Atunci cînd între stat si biserica se va sterge orice granita, cînd biserica va urla ca o fiara iar guvernele lumii vor cocheta cu biserica, o vor umple de daruri si vor cauta favorurile ei destrabalate si sprijinul ei, atunci sfîrsitul va fi extreme de aproape, atunci Babilonul va fi un fapt pe deplin împlinit. Atunci, lumea nepocaita va fi umplut masura faradelegii ei si va fi atins totodata si granitele rabdarii lui Dumnezeu.         Aparent acele zile vor aparea lumii a fi începutul unei epoci de aur, dar tocmai în acele zile de mare succes pentru biserica si pentru fiara, asupra Babilonului vor cadea judecatile nimicitoare ale lui Dumnezeu. Atunci calcatorii legii lui Dumnezeu vor alerga sa gaseasca scapare înlauntrul zidurilor Babilonului spiritual însa în mintea tuturor se va petrece un fenomen ciudat, neasteptat, trezirea lor la realitate. Pacat însa ca aceasta trezire la realitate va veni prea tîrziu ca sa mai poata face vreo schimbare în destinul pe care ei l-au ales. Toti acum, toti împaratii pamîntului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati si cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi îsi dau seama ca nu mai este nici o scapare, ca prin alegerea si purtarea lor s-au luptat contra lui Dumnezeu. Marii barbati de la cîrma natiunilor cît si supusii lor vor cere atunci bisericii sa implore mila lui Dumnezeu, sa încerce o schimbare în inima lui Dumnezeu. Însa totul este zadarnic; în paharul mîniei lui Dumnezeu nu mai este acum nici un strop de mila pentru vrajmasii Sai. Atunci, toti îsi dau seama ca adevarata cauza a pieirii lor care acum este atît de vizibila si atît de pustiitoare, este ca au luptat contra lui Dumnezeu si ca ea se datoreaza tocmai bisericii care în loc sa fie lumina lumii, în loc sa tina su Cuvîntul adevarului si sa se pastreze neîntinata de lume, i-a amagit si i-a încurajat în razvratire contra voiei lui Dumnezeu. Atunci se vor împlini cuvintele din versetul 16 care spun astfel: ”Cele zece coarne pe care le-ai vazut si fiara, vor urî pe curva, o vor pustii, o vor lasa goala; carnea i-o vor mînca si o vor arde cu foc”.         Astfel, biserica în frunte cu conducatorii ei spirituali, aceasta institutie care a satisfacut toate gusturile si poftele pacatoase ale lumii va deveni tinta urii gloatelor si va fi nimicita de fostii ei curtezani. Asa cum am subliniat înca de la începutul acestei prelegeri, aceasta descatusare a furiei lumii contra bisericii nu va fi un act la voia întîmplarii, ci cuvîntul din versetul 17 ne spune: ”Caci Dumnezeu le-a pus în inima sa-i aduca la îndeplinire planul Lui, pîna se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu”. Astfel, femeia desfrînata îsi va primi pedeapsa din mîna acelora cu care ea a mers la brat, care au împodobit-o si au asezat-o deasupra apelor celor mari ale lumii, biserica aceea care a întors spatele lui Iisus si legii Sale, alegînd sa se destrabaleze cu lumea îsi va gasi sfîrsitul ei prin aceea ca va fi înghitita de lume si în final va arde împreuna cu toate lucrurile din aceasta lume care sînt sortite focului. Despre Dumnezeu, Sfintele Scripturi ne asigura în prea multe locuri, ca sa îmi pot acum permite sa le mentionez pe toate, ca este un Dumnezeu al dragostei, al bunatatii, al îndurarii si rabdarii. Apostolul Petru în a 2-a sa epistola, la capitolul 3 cu versetul 9 ne spune astfel: ”Domnul nu întîrzie în împlinirea fagaduintei Lui ci are o îndelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara ci toti sa vina la pocainta.

Stimati cititori. Sper ca ati retinut: Domnul are o îndelunga rabdare pentru noi si El doreste ca niciunul sa nu piara. De aceea, mai înainte ca Babilonul spiritual al ultimelor zile sa cada si mai înainte ca pamîntul cu tot ce este pe el sa arda, Dumnezeu va adresa din vreme tuturor celor din Babilon o solie de trezire, o solie de invitatie foarte urgenta. Iata aceasta solie care se afla în capitolul 18, începînd cu versetul 1:

“Dupa aceea am vazut coborîndu-se din cer un alt înger care avea o mare putere si pamîntul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare si a zis: ‘A cazut, a cazut Babilonul cel mare, a ajuns un locas al dracilor, o închisoare a oricarui duh necurat, o închisoare a oricarei pasari necurate si urîte pentru ca toate neamurile au baut din vinul mîniei curviei ei; si împaratii pamîntului au curvit cu ea, si negustorii pamîntului s-au îmbogatit prin risipa desfatarii ei’. Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: ‘Iesiti din mijlocul ei poporul Meu ca sa nu fiti partasi la pacatele ei si sa nu fiti loviti cu urgiile ei. Pentru ca pacatele ei s-au îngramadit si au ajuns pîna la cer si Dumnezeu si-a adus aminte de nelegiuirile ei’”.

O ce solemne cuvinte, ce avertizare serioasa ! Ce chemare îngrijorata si plina de iubire! Cine va refuza oare sa ia aminte la glasul cerului? Zilnic omenirea îngramadeste pacat peste pacat pîna cînd într-o zi Dumnezeu satul de a le mai tot consemna în cartile cerului se va ridica de pe scaunul Sau sa le judece, într-o zi El îsi va aduce aminte de toate pacatele fiecaruia si i le va aseza în fata. Dar înainte de a-si aduce aminte de pacatele noastre pentru a le da pedeapsa cuvenita, El îsi aduce aminte de noi oamenii, încercînd un ultim apel pe lînga inimile noastre de a primi mîntuirea Sa. Observati ca înainte ca El sa-si aduca aminte de pacatele Babilonului pentru a le da cuvenita lor pedeapsa, Dumnezeu îsi aduce aminte mai întîi de toti aceia din Babilon care doresc sa fie salvati. Virtual, ei fac parte din poporul Sau dar vai, ei se gasesc înca între zidurile Babilonului zabovind sa iasa afara din el, sau înca nu vad clar care sînt pacatele Babilonului la care si ei se fac partasi expunîndu-se astfel primejdiei de a fi loviti de urgiile divine.         Prietene drag, doresti cu adevarat sa fii salvat? Atunci, nu mai astepta. Asculta chemarea urgenta a glasului divin, rupe azi orice legatura cu lumea, rupe orice partasie cu pacatele ei si alatura-te poporului lui Dumnezeu cît înca mai este timp. Si Domnul sa-ti ajute la toate acestea. Amin!

Share

Credinţa creștină să nu fie prescrisă de om Ellen G. White
Printre diferitele denominaţiuni se pare că există o determinare în curs de dezvoltare pentru a lega conștiinţa membrilor lor. Ei construiesc bariere de jur împrejurul sectelor lor, si fac un scop din a nu asculta nimic altceva în afară de propriile doctrine. Îsi impun restricţii de a nu asculta orice altceva nou, sau orice altă doctrină prezentată de persoane din afara bisericii proprii. Dar este bine pentru ei să se intereseze care este originea acestei determinări, si cine a trimis acest ordin? Desigur, Domnul nu a facut astfel de restricţii, pentru că El are mesajul Său, si mesagerii Lui trebuie sa meargă înainte si să îl prezinte oamenilor, prin avertismente, mustrări si instruire în neprihănire; si El a dat oamenilor direcţii cu privire la ce trebuie să facă. Apostolul spune: “Dovediţi toate lucrurile; păstraţi ce este bun.”Mulţi predicatori ai bisericilor populare înmoaie si diluează cuvântul simplu al adevărului. Ei umbresc lumina si schimbă mesajul, asa încât să se adapteze prejudecăţilor, si să îl regleze opiniilor si obiceiurilor oamenilor. Fac astfel pentru a satisface gustul membrilor bisericii care sunt iubitori de lume. Dar în timp ce ei sunt atât de liberi să schimbe adevărul lui Dumnezeu, pe de alta parte ei recomandă membrilor cea mai mare precauţie ca nu cumva să audă mesajul lui Dumnezeu de la mesagerii pe care El îi alege să îi trimită oamenilor.Oh, să nu fie nici o precauţie a poporului asupra pericolului de a studia cuvântul lui Dumnezeu! Să nu se ascundă adevărul, să nu se ia nici o măsură pentru a se sustrage sau ignora adevărul. Nimeni să nu se bazeze pe ideea eronată că oamenii acestei sau altei denominaţiuni nu au nevoie de mai multă lumină. Deschideţi usa inimii, luaţi o poziţie în care să puteţi primii noi revelaţii ale caracterului lui Dumnezeu. Lumina vine chiar de la tronul lui Dumnezeu. Când adevăruri familiare se prezintă singure în mintea voastra întrun nou aspect, când un text din Scriptură capătă un nou înţeles, ca un fulger care risipeste ceaţa, si vedeţi relaţia altor adevăruri cu unele părţi din planul de mântuire, Dumnezeu va conduce, si un Învățator divin este lângă voi. Atunci, nu îţi vei deschide usa inimii ca să primiți mai multă lumină cerească?Prin contemplarea lucrurilor ceresti, sufletul este adus în părtăsie si comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, si sufletul care se lasă învăţat, care caută continuu raze proaspete de lumină, va fi binecuvântat cu vederi strălucitoare a lucrurilor divine. Dar sunt mulți învățători religiosi care par să fie determinaţi spre a închide orice cale prin care razele proaspete de lumină din ceruri ar putea veni la oameni. Ei ar lega pe membrii bisericii lor prin anumite reguli si reglementări care le interzic să meargă în alte locuri de închinare, sau să asculte mesagerii din afara unei clase de profesori. În acest fel bărbaţi si femei sunt condusi să renunţe la libertatea pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru ei, si nu reusesc să îsi îmbunătăţească mintea si să adune raze divine de lumină care provin din surse din afara bisericii lor.“Voi nu sunteţi ai vostri; căci aţi fost cumpăraţi cu un preț.” Suntem proprietatea lui Dumnezeu, si existăm pentru a onora si glorifica pe Dumnezeu. Dar nu îl onorăm si glorificăm pe Dumnezeu atunci când devenim slujitori ai oamenilor, când ne dăm acordul ca libertatea noastră să fie restricționata de oameni sau de către consilii de oameni. Am fost cumpăraţi cu sângele preţios a lui Hristos, astfel încât să fim drepţi si generosi cu sufletele noastre. Vă îndemn dar, prin îndurarea lui Dumnezeu, să rupeţi orice legatura care ar limita libertatea voastră în Hristos. Dumnezeu are lumină de dat pentru toţi copiii Lui, care este de un caracter mai strălucitor decât orice am primit, si nu aveţi nici un drept ca să vă legaţi în asa fel încât să vă îndepartați de lumina. Nu aveţi nici un drept să urmați invenţiile oricărei societăți omenesti, care ar restrânge limita gândurilor voastre, si v-ar face să deveniti doar niste crestini automați.Aveți multe lucruri de învăţat, si multe de dezvățat. Va trebui să stați la picioarele Marelui Învăţător si să învăţați de la El anumite teme care sunt mai mari si mai nobile decât temele asupra cărora vă concentrați acum atenţia. Sunt liberă să mă adresez vouă, care v-ați închis departe de lumină, pentru că stiu că un Învățător mai mare decât omul vă cheamă. Ați pierdut mult în viaţa spirituală, pentru că nu ați reusit să folosiți oportunităţile care v-au fost prezentate de la Tatăl luminilor. Raze proaspete de lumină din ceruri sunt date mereu pentru a transforma caracterul, ca sufletul să poată contempla adevărul într-o nouă relaţie. Când Isus esteprimit în inimă, El va rafina si va transforma caracterul. Cei care Îl primesc pe deplin, nu vor avea mai puţină energie în viaţa spirituală, ci religia, spiritualitatea lor va fi mai înaltă, mai sfântă decât înainte. Vor lucra în asa fel încât utilitatea lor va fi crescută. Dumnezeu ar avea copiii Lui ajunsi la un standard mai înalt, si ei ar merge mai departe, ajungând până la ceea ce ei nu au atins. Ei vor prețui fiecare inspiraţie divină pentru ca, fiind proprietatea Lui, El le cere acest lucru.Nici un bărbat sau femeie nu trebuie să se lege în asa fel ca să devină sclavul omului în vreun fel. Nici un om sau grup de oameni nu trebuie să stabilească pentru alţii ceea ce trebuie sau nu trebuie să facă în probleme religioase, sau de a prescrie credinţa lor în vreun fel. Ne vorbeste o voce de care suntem obligaţi să ascultăm. Este vocea lui Hristos care spune: “Urmează-mă”. El spune, “cel care Mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Crestinul nu trebuie îmblânzit si amorţit. Cei care sunt îmbibaţi cu Spiritul lui Hristos, vor lucra în via Stăpânului, si flacăra cerească a sufletului va fi păstrată mereu vie. Siguranţa noastră este în Hristos, în studierea ghidului pe care El ni la dat. Cei care studiază căile si metodele oamenilor si urmează obiceiurile lor, se înseală dacă cred că urmează calea lui Dumnezeu în acea privinţă.Isus spune: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi si împovăraţi, si Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu, si învăţaţi de la Mine; căci Eu sunt blând si smerit cu inima; si veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” Serviciul lui Isus nu consta într-o manifestare exterioară simplă. Nu este o chestiune de formă si de ceremonii, de parade, exclamaţii, gesturi, zgomot si o expunere de pasiuni banale. Religia pură constă în păstrarea inimi si a minţii în părtașie cu marele Conducător, Isus Hristos. Constă în împodobirea interioră a unui duh blând si linistit. Locuirea Duhului Sfânt va da viaţă si ton si stil care nu vor fi după invenţii omenesti, nu dupa imitarea vreunui lider pamântesc și omenesc, ci după Modelul, Hristos. Religia nu înseamnă un joc de cuvinte, gesturi ciudate; miscările corporale valoreaza puțin în această chestiune. Nu există nici o elocvenţă divină în acest tip de manifestări.Religia lui Isus Hristos trebuie să se distingă întotdeauna de toate celelalte religii prin caracterul ei sfânt. În adevărata religie vor fi găsite mari adevăruri clar definite în cuvinte, si scrise în viaţa profesorilor ei ca un principiu de la Autorul divin. În adevărata religie, Duhul Sfânt va lucra în legătură cu agenţii omenesti, confirmând adevărul lui Dumnezeu. Fiecare parte a serviciului lui Hristos va fi caracterizat prin respect si decenţă. Adevărul lui Hristos nu poate fi limitat la un anumit nivel, dar totuși va fi activ pentru a crea mediul său, maniere, obiceiuri si practici care vor fi în armonie cu Autorul său. Totul va fi făcut decent si în ordine. Metode sălbatice si nebunii ciudate si confuzie nu sunt autorizate de Dumnezeul ordinii. Metodele utilizate de către biserica lui Hristos ar trebui să fie pentru a câstiga sufletele de la supunerea faţă de prinţul întunericului, si să îi determine pe acestia să ia poziţie sub steagul însângerat al Prinţului Emanuel.Unii pot spune că aceste metode de a ajunge la oameni nu sunt de folos pentru cei care sunt săraci si care fac parte din clasa de jos a umanităţii. Dar această problemă trebuie să fie văzută într-o lumină cu totul diferită de către cei care vor fi soldaţi în armata lui Hristos. Nu puneţi preţ pe eroarea că ar trebui să urmaţi după un model prezentat de anumiţi oameni. Studiaţi mai mult Biblia, și lăsaţi ca obiceiurile si practicile oamenilor să aibă tot mai puţin atenţia voastră. Nu trebuie să Îl dezonoraţi pe Dumnezeu crezând că cere puţină cunostinţă de ceea ce zice Scriptura, pentru a fi un lucrător util în cauza Lui. Trebuie să studiaţi felul de a fi al marelui Învăţător, si să păstraţi întotdeauna exemplul Lui înaintea voastră. Nici o fiinţa umană nu trebuie să fie modelul vostru. Domnul cerurilor trebuie să fie Învățătorul si Modelul pentru toţi cei care vor câstiga suflete la Dumnezeu.
(Semnele Timpului, 27 August 1894)