„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta.” Ioan 9:6.

Isus spusese: „Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” (v. 5). El a folosit situaţia orbului pentru a demonstra marea luptă dintre bine şi rău. Omul era orb datorită Satanei, datorită intrării păcatului în lume, şi nu din cauza lui Dumnezeu. După aceste cuvinte, ascultătorii ar fi trebuit să aştepte minunea, pentru că nici un cuvânt rostit de Dumnezeu nu rămâne neîmplinit.
Prin actul Său puţin neobişnuit de a vindeca, Isus demonstra de fapt scopul pentru care venise pe pământ. El dorea refacerea caracterului omului după modelul divin. Dorea o reîntoarcere la Eden, la ziua în care omul a deschis ochii pentru prima oară.
Pământ (ţărână) şi scuipat (suflare de viaţă). Modelul creării omului se reia în parte la recrearea orbului după standardele normale. Vindecarea a fost totală. Nu numai că s-a realizat ceea ce era de aşteptat – vindecarea fizică; aproape că nu ne dăm seama de impactul pe care transformarea bruscă l-ar fi putut avea asupra minţii omului dacă Isus n-ar fi lucrat şi la partea psihologică (ex. distanţa dintre obiecte, natura materială a obiectelor). Însă Isus face totul în mod desăvârşit.
Acum, omul care fusese orb a putut citi pentru prima oară în Bereşit (denumirea primei cărţi a Bibliei în ebraică) cum Dumnezeu a chemat omul la viaţă. Într-adevăr, şi lui îi surâdea un nou început. Putea admira culoarea ierbii, florile, copacii înalţi şi, ridicând tot mai mult privirea, putea observa plutind acea minge de foc despre care îi povestise de atâta ori prietenii lui. Soarele, sursa vieţii, îi pătrundea pentru prima dată în fiinţă. Dar omul nu se lăsă furat de priveliştea nemaivăzută. Îşi aminteşte că înaintea lui stă Soarele neprihănirii, acel Soare care luminase pe mulţi de-a lungul veacurilor.