„Si fagaduinta pe care ne-a facut-o El este aceasta: viata vesnica.” (1 Ioan 2,25)

Conduceam o tabara de tineret in muntii Piatra Craiului. Traseul ales era dificil, iar respectarea indicatoarelor era parte din reusita. In fata noastra era un grup de turisti care au ajuns la o rascruce si, cu maini rebele, au rasucit indicatorul, astfel incat nu mai corespundea nicio directie din cele aratate. Cred ca va este usor sa va imaginati ce a urmat…

Cu mult timp in urma, „indicatoarele” au fost rasucite de o minte rebela. S-a creat o confuzie totala. Iata-ne in situatia in care bajbaim in cautarea drumului spre destinatie. Din nefericire, acelasi rauvoitor mai asaza la intersectii indicatoare care sa deruteze: popasuri atragatoare, cu jocuri de lumini si oferte pentru a petrece clipe de vis; culmi care te poarta deasupra tuturor, de pe care poti admira peisaje de o frumusete inegalabila; scurtaturi care te duc mai repede la destinatie etc. Pentru foarte multi e prea tarziu cand isi dau seama ca au fost condusi in prapastii de unde nu mai pot sa iasa si ca, in loc de clipe de vis, au avut cosmaruri, ori ca pur si simplu nu mai e timp pentru a reveni pe traseul bun.

Cum pot fi sigur ca voi ajunge la destinatie inainte de lasarea intunericului?

Dumnezeu nu ne-a lasat in confuzie. Ne-a oferit un ghid sigur si ne asista in utilizarea lui. Sunt indicatoare care poarta marca Sa inconfundabila si care au trei elemente de identificare:

1. Pe fiecare indicator este mentionata originea noastra: venim din mainile Creatorului, suntem lucrarea mainilor Lui. Si pentru a nu uita niciodata aceasta, vom gasi indicatoarele periodic pe traseu, din sapte in sapte zile.

2. Se face mereu trimitere la conflictul dintre bine si rau, pastrandu-se clara in mintea calatorului viziunea asupra Marii Lupte, asupra coordonatelor ei si asupra singurei modalitati de a ajunge la biruinta – sangele Mielului.

3. Se poate verifica daca pastram directia buna spre destinatie: implicarea in slujire, acele fapte bune, „pregatite mai dinainte ca sa umblam in ele”, care trebuie sa aduca slava Creatorului si binecuvantare semenilor.

Doamne, Te rog, continua sa ma indrumi ca sa ajung in siguranta la destinatie!

Paul Serban, pastor, Conferinta Oltenia

Topirea stratului de gheata de la suparafata apei a atins un nivel record, pentru a doua oara de cand a inceput monitorizarea acestora prin satelit, anunta National Snow and Ice Data Center.

Nivelul atins se afla pe un loc secund dupa recordul absolut stabilit in 2005. Grupurile ecologiste nu au ratat aceasta ocazie pentru a avertiza inca o data asupra pericolului real pe care il reprezinta incalzirea globala.

“Este un semn nedorit al faptului ca schimbarea climatului se produce rapid in zona arctica si ca este nevoie ca problema incalzirii globale sa fie tratata cu seriozitate la nivel national” , sustine Cristopher Krenz, manager al proiectului Oceana, care se desfasoara in zona arctica.
“Nu este chiar o surpriza, insa este un semnal de alarma. Cu toate ca vara aceasta a fost una relativ rece, faptul ca topirea ghetarilor avanseaza rapid demonstreaza cat de profund este impactul incalzirii globale”, a declarat Deborah Williams, asistent in cadrul programului de cercetare.

Sursa: Discovery

“Europa se apropie de recesiune, la fel ca si Japonia, in timp ce presiunile asupra economiei SUA cresc.

Zona euro a dvenit vulnerabila la pericolul unei recesiuni…Aceasta este pentru prima data de la inceputul anilor ´90 si pana acum cand produsul intern brut al celor 15 tari care impart moneda unica scade.

Marile economii in declin 

„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta.” Ioan 9:6.

Isus spusese: „Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” (v. 5). El a folosit situaţia orbului pentru a demonstra marea luptă dintre bine şi rău. Omul era orb datorită Satanei, datorită intrării păcatului în lume, şi nu din cauza lui Dumnezeu. După aceste cuvinte, ascultătorii ar fi trebuit să aştepte minunea, pentru că nici un cuvânt rostit de Dumnezeu nu rămâne neîmplinit.
Prin actul Său puţin neobişnuit de a vindeca, Isus demonstra de fapt scopul pentru care venise pe pământ. El dorea refacerea caracterului omului după modelul divin. Dorea o reîntoarcere la Eden, la ziua în care omul a deschis ochii pentru prima oară.
Pământ (ţărână) şi scuipat (suflare de viaţă). Modelul creării omului se reia în parte la recrearea orbului după standardele normale. Vindecarea a fost totală. Nu numai că s-a realizat ceea ce era de aşteptat – vindecarea fizică; aproape că nu ne dăm seama de impactul pe care transformarea bruscă l-ar fi putut avea asupra minţii omului dacă Isus n-ar fi lucrat şi la partea psihologică (ex. distanţa dintre obiecte, natura materială a obiectelor). Însă Isus face totul în mod desăvârşit.
Acum, omul care fusese orb a putut citi pentru prima oară în Bereşit (denumirea primei cărţi a Bibliei în ebraică) cum Dumnezeu a chemat omul la viaţă. Într-adevăr, şi lui îi surâdea un nou început. Putea admira culoarea ierbii, florile, copacii înalţi şi, ridicând tot mai mult privirea, putea observa plutind acea minge de foc despre care îi povestise de atâta ori prietenii lui. Soarele, sursa vieţii, îi pătrundea pentru prima dată în fiinţă. Dar omul nu se lăsă furat de priveliştea nemaivăzută. Îşi aminteşte că înaintea lui stă Soarele neprihănirii, acel Soare care luminase pe mulţi de-a lungul veacurilor.

„Cel ce umbla in neprihanire si vorbeste fara viclesug, cel ce nesocoteste un castig scos prin stoarcere, cel ce isi trage mainile inapoi ca sa nu primeasca mita, cel ce isi astupa urechea sa nu auda cuvinte setoase de sange si isi leaga ochii ca sa nu vada raul, acela va locui in locurile inalte; stanci intarite vor fi locul lui de scapare; i se va da paine, si apa nu-i va lipsi.” (Isaia 33,15.16)

Chiar daca aceasta fagaduinta este facuta in mod specific pentru cei care vor trece prin criza dinaintea celei de-a Doua Veniri a Domnului Isus, Il vedem aici pe Acela care intotdeauna i-a ocrotit si calauzit pe cei care si-au aratat increderea in El printr-o viata curata si iubitoare. El a implinit nevoile materiale si spirituale ale poporului Sau din vechime in drumul lui spre Canaanul pamantesc. Oare ne va sustine si pe noi in drumul din ce in ce mai greu de parcurs spre Tara de Sus?

Sa crezi Cuvantul exact asa cum este scris – iata cel mai important aspect al vietii spirituale. Ar putea oare Tatal nostru ceresc, care L-a dat pe singurul Sau Fiu pentru noi, sa uite vreuna dintre miile de promisiuni pe care le-a facut celor ce Il iubesc si s-au hotarat ca prin harul Sau sa „umble in neprihanire”? Nicidecum!

„Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24,35), ne asigura Mantuitorul nostru.

Era in perioada anilor de comunism de dupa razboi. Anghelina Bucur era singura cu cei patru copii mici. In dimineata aceea de iunie, lucra in gradina din fata casei. Lacramioara, fetita cea mare, a strigat din prag:

– Mama, mi-e foame!

Anghelina s-a oprit din lucru, s-a plecat pe genunchi si s-a rugat printre lacrimi: „Doamne, cum de poti sa ma lasi in situatia aceasta, fara nimic de mancare pentru copii?”. Atunci s-a auzit glasul pastorului Borbath:

– Sora Anghelina, sora Anghelina, unde esti?

Adusese alimente. Chiar atunci cand nu mai era nicio speranta in anii aceia grei, li s-a dat paine si apa nu le-a lipsit.

Doamne, ajuta-ne sa umblam in neprihanirea Ta, ca sa avem parte de toata comoara promisiunilor Tale zi de zi, pana vei veni sa ne duci acasa!

„Domnul te va calauzi neincetat, iti va satura sufletul chiar in locuri fara apa si va da din nou putere madularelor tale; vei fi ca o gradina bine udata, ca un izvor ale carui ape nu seaca.” (Isaia 58,11)

Daca Domnul te calauzeste tot timpul, se poate intampla sa ajungi in pustiu, in locuri fara apa? Nu se considera ca atunci cand El asigura calauzirea, ai parte doar de „pasuni verzi si ape de odihna”? De ce uneori ajungi „in locuri fara apa”? Calauzirea neincetata a lui Dumnezeu este garantata pentru oricine recunoaste ca El „vede” si „raspunde”. Nerecunoasterea acestui fapt duce la sentimente de instrainare si la inradacinarea raului in fiinta umana pana acolo, incat lucrurile interzise de Dumnezeu sunt privite ca fiind de dorit. Este foarte posibil ca intr-o astfel de atmosfera „fara apa” sa avem de infruntat obstacole, descurajari amare si sfasietoare de inima, dar in fata tuturor acestora Dumnezeu este calauza pentru cel ratacit, apa pentru cel istovit si insetat, vindecare pentru cel suferind. Gandul acesta ne indulceste orice truda, da puteri vointei si da forta spiritului, orice s-ar intampla.

Deseori Dumnezeu ne calauzeste prin astfel de locuri vitrege, pentru ca pe acolo sunt carari batatorite de pasii multor peregrini care sunt flamanzi si insetati si care nu Il cunosc pe Dumnezeu si nu se bucura de calauzirea Sa. Acestia sunt victime sigure ale celui care face tot ce poate ca acesti calatori neajutorati sa piara in pustiu. Da, Domnul ne calauzeste prin pustiu, dar ne satura sufletul, ne da puteri si ne face o binecuvantare pentru altii. El a promis ca ne va satura sufletul, dar nu numai atat, ci vom fi ca o gradina plina de roade bogate; El ne va potoli setea si, mai mult, vom fi ca un izvor reinviorator pentru orice drumet ostenit. Folosirea fiecarei ocazii oferite de Dumnezeu ne va deschide un izvor de har si mai imbelsugat, iar acest izvor de apa vie va curge in cuvinte si fapte de neprihanire spre a-i inviora pe cei insetati din jurul nostru. Implineasca-se cu noi azi aceasta fagaduinta pentru slava Ta, Parinte, si pentru inviorarea multora!

Savel Lupu, pastor, Conferinta Moldova

„Adu-ti aminte de tot drumul pe care te-a calauzit Domnul, Dumnezeul tau, in timpul acestor patruzeci de ani in pustie…” (Deuteronom 8,2 p.p)

Joseph Bates, unul dintre pionierii Bisericii, a simtit din plin calauzirea lui Dumnezeu pe parcursul vietii sale. A simtit indemnul sa scrie o carte despre Sabat, dar nu avea bani sa o tipareasca. Venind acasa de la cumparaturi numai cu un kilogram de faina, sotia l-a privit uimita si i-a spus:

– Tu, capitane Bates, omul care a condus vapoare in toate partile lumii, ai venit acasa doar cu un kilogram de faina? Cand i-a explicat ca a cheltuit ultimii bani, doamna Bates a inceput sa planga si a intrebat:

– Si ce vom face? Din ce vom trai? Bates i-a impartasit planul sau de a scrie o carte despre Sabat si a asigurat-o ca Domnul le va purta de grija.

– Asa spui tu totdeauna, a rostit ea printre lacrimi. Bates a continuat sa scrie si sa se roage. Dupa un timp, a simtit indemnul sa mearga la posta. Acolo era o scrisoare pe numele lui, dar nefiind timbrata, trebuia sa plateasca 5 centi ca sa o poata lua. Convins ca in scrisoare se aflau bani, Bates l-a rugat pe functionar sa o deschida si sa opreasca suma necesara. In plic erau 10 dolari, cu mentiunea expeditorului ca Domnul il indemnase sa trimita acesti bani. Bates s-a dus la bacanie si a comandat o cantitate apreciabila de alimente, cerand sa fie trimise acasa. La intoarcere, sotia i-a spus:

– Joseph, priveste aceste lucruri. Eu am spus ca nu sunt ale noastre, dar au fost descarcate aici. De unde crezi ca au venit? – Domnul le-a trimis, a raspuns capitanul. – Asa spui tu totdeauna, a fost replica sotiei sale. Citind scrisoarea primita de Bates, ea a izbucnit din nou in lacrimi, de aceasta data de bucurie. Cand cartea a fost gata pentru tipar, banii au sosit la timpul potrivit, prin providenta lui Dumnezeu. Bates a facut din lucrarea lui Dumnezeu prioritatea vietii sale si El niciodata nu l-a uitat. Sa nu uitam niciodata drumul pe care ne-a condus Dumnezeu si nu vom avea de ce sa ne temem de viitor. Viitorul este in mana Lui. „Nu ma tem de ziua de maine, pentru ca Dumnezeu este deja acolo.”

Gheorghe Modoran, lector universitar drd., Institutul Teologic Adventist

După recitarea antifonului Angelus, în ziua de duminică, 17 august 2008, la Castel Gandolfo, Papa Benedict al XVI-lea a lansat un nou apel privind conflictul din Georgia. Vă oferim textul alocuţiunii Papei de dinaintea rugăciunii şi textul apelului, după traducerea realizată de redacţia în limba română a Radio Vatican.

Dragi fraţi şi surori,

În cea de-a XX-a Duminică din timpul ordinar, Liturghia propune reflecţiei noastre cuvintele profetului Isaia: “Pe străinii care se vor pune în slujba Domnului / … îi voi conduce la muntele meu cel sfânt / şi îi voi face fericiţi în casa mea de rugăciune / … căci casa mea se va numi / casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56,6-7). La universalitatea mântuirii face referinţă şi apostolul Paul în a doua lectură, precum şi pagina evanghelică care relatează episodul cu femeia canaaneancă, o străină faţă de iudei, ascultată de Isus pentru credinţa ei mare. Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă astfel oportunitatea să reflectăm asupra universalităţii misiunii Bisericii, constituită de popoare de orice rasă şi cultură. Tocmai de aici provine responsabilitatea comunităţii bisericeşti, chemată să fie casă ospitalieră pentru toţi, semn şi instrument de comuniune pentru întreaga familie umană.

Câte este de important, mai ales în timpul nostru, ca fiecare comunitate creştină să aprofundeze din ce în ce mai mult această conştiinţă a ei, în scopul de a ajuta şi societatea civilă să depăşească orice posibilă tentaţie de rasism, de intoleranţă şi de excludere şi să se organizeze prin alegeri care să respecte demnitatea fiecărei fiinţe umane! Una dintre marile cuceriri ale umanităţii este de fapt tocmai depăşirea rasismului. Din păcate, însă, în această privinţă se înregistrează în diferite ţări noi manifestări îngrijorătoare, legate adesea de probleme sociale şi economice, care totuşi nu pot justifica niciodată dispreţul şi discriminarea rasială. Să ne rugăm pentru ca pretutindeni să crească respectul pentru fiecare persoană, împreună cu conştiinţa responsabilă că numai în primirea reciprocă a tuturor este posibil să se construiască o lume marcată de dreptate autentică şi pace adevărată.

Doresc astăzi să propun o altă intenţie pentru care să ne rugăm, având în vedere ştirile care sosesc, în special în această perioadă, despre numeroase şi grave accidente rutiere. Nu trebuie să ne obişnuim la această tristă realitate! Prea de preţ de fapt este binele vieţii umane şi prea nedemn de om este a muri sau a deveni invalid din cauze care, în cea mai mare parte a cazurilor, s-ar putea evita. Este nevoie, desigur, de un mai mare simţ al responsabilităţii. Înainte de toate din partea automobiliştilor, deoarece accidentele sunt datorate adeseori vitezei excesive şi comportamentelor imprudente. A conduce un vehicul pe străzile publice cere simţ moral şi simţ civic. Pentru promovarea acestuia din urmă este indispensabilă lucrarea constantă de prevenire, vigilenţă şi reprimare din parte autorităţilor în cauză. Ca Biserică, în schimb, ne simţim direct interpelaţi pe planul etic: creştinii trebuie înainte de toate să facă un examen de conştiinţă personal asupra propriei conduite de automobilişti; pe lângă aceasta, comunităţile să-i educe pe toţi să considere şi şofatul un domeniu în care să se apere viaţa şi să se exercite concret iubirea pentru aproapele”.

Să încredinţăm problematicile sociale pe care le-am amintit mijlocirii materne a Mariei, pe care acum o invocăm împreună prin recitarea rugăciunii Angelus.

* * *

Dragi fraţi şi surori,

Continuu să urmăresc cu atenţie şi îngrijorare situaţia din Georgia şi mă simt deosebit de aproape de victimele conflictului. În timp ce înalţ o rugăciune specială pentru răposaţi şi exprim sincere condoleanţe tuturor celor care sunt în doliu, fac apel pentru ca să fie uşurate cu generozitate gravele probleme ale refugiaţilor, mai ales ale femeilor şi copiilor, care duc lipsă până şi de necesarul pentru supravieţuire. Cer deschiderea, fără ulterioare întârzieri, de coridoare umanitare între regiunea Oseţia de Sud şi restul Georgiei, pentru ca morţii încă abandonaţi să poată primi o înmormântare demnă, răniţii să fie îngrijiţi în mod adecvat şi să se permită, celor care doresc, să se reunească cu cei dragi ai lor. În afară de aceasta, să se garanteze minorităţilor etnice implicate în conflict integritatea şi acele drepturi fundamentale ce nu pot fi niciodată încălcate. În sfârşit, urez ca armistiţiul în act, la care s-a ajuns graţie contribuţiei Uniunii Europene, să se poată consolida şi transforma în pace stabilă, în timp ce invit Comunitatea internaţională să continue să ofere sprijinul său pentru ajungerea la o soluţie durabilă, prin dialog şi bunăvoinţă comune.

(Sursa: Radio Vatican)

„Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.” Matei 7:7.
Textul conţine, în esenţă, o idee foarte preţioasă, care ne-ar schimba complet atitudinea faţă de Isus dacă ne-am raporta tot timpul la ea.
Dincolo de ideea dependenţei de El, Isus ne face aici o invitaţie la cunoaşterea Sa prin experienţă.
Experienţa are rolul principal în viaţa creştinului. Ea nu se poate dobândi decât prin relaţie personală. Experienţele celorlalţi ne pot întări încrederea în Dumnezeu şi ne pot ajuta să evaluăm nivelul spiritul la care ne găsim. Însă fără experienţa personală noi nu ne putem forma o concepţie corectă despre Dumnezeu. Prin experienţă noi conştientizăm realitatea unui Dumnezeu viu în viaţa noastră, putând colabora în realizarea planului de mântuire. Va veni un timp când credinţa fiecăruia va fi încercată. O cunoaştere teoretică nu este îndeajuns pentru a nu ne clătina în vremuri de criză. Doar cei care deţin o cunoaştere practică a lui Dumnezeu vor sta în picioare. Aceştia sunt aceia care ştiu în Cine au crezut. Viaţa lor este presărată cu dovezi ale implicării lui Dumnezeu. Ei au ales să fie dependenţi de El, iar Dumnezeu le-a confirmat atitudinea prin dovezi clare, cimentând astfel, odată pentru totdeauna, credinţa în El. Astfel de persoane deţin o credinţă practică. În timpul caracterizat de lipsa dovezilor clare, cei care s-au rezumat doar la cunoaşterea „din cărţi” sau din auzite a lui Isus, nu vor putea sta în picioare. Ei n-au experimentat în viaţa lor puterea lui Dumnezeu. Însă aceia care au văzut mâna lui Dumnezeu, pot afirma cu credinţă în orice timp: „Noi ştim în cine am crezut, iar Dumnezeul nostru este acelaşi, şi ieri, şi azi, şi-n veci.”

„Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” Matei 8:20.
Frig, oboseală, foame, sete… De acestea a avut parte Isus pe pământ. Dumnezeu se coborâse pe pământ pentru nişte oameni decăzuţi. Renunţase la slava de neimaginat din ceruri pentru o viaţa de rob. Şi nu a fost o viaţă simplă, ca oricare alta. El trebuia să ducă o viaţă perfectă, în deplină ascultare, pentru a fi un exemplu pentru fiecare păcătos. Trebuia ca la finalul vieţii să poată mărturisi: „Iată cărarea; mergeţi pe ea.”
Şi totuşi ce bucuros ar fi fost Domnul Isus să ducă o viaţă de lipsuri, o viaţă de rob, dar planul Lui să fie înţeles. Dar nu a fost aşa. „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?”
Fariseii Îl urau şi Îi doreau moartea, nici ucenicii nu-L înţelegeau, iar familia Îl mustra pentru purtarea Sa faţă de farisei. „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El; şi noi nu L-am băgat în seamă.”
Exista totuşi o familie unde Isus era primit cu bucurie: familia Martei, Mariei şi a lui Lazăr, în care a făcut glorioasa minune. Isus mergea cu bucurie în această familie, însă nici aceştia nu pricepeau misiunea Lui.
Astăzi istoria se repetă. Hristos doreşte ca oamenii să-I înţeleagă jertfa şi planul de mântuire. Dar fiecare îşi vede de drumul lui. Astăzi Isus caută iubire şi ascultare; găseşte ură şi nesupunere. El încă mai caută un suflet, o casă care să-L primească, să-I mulţumească pentru jertfa de pe cruce, să-L iubească, să-L asculte cu credinţă. Tot Isus caută… Noi rătăcim ca nişte oi pierdute.
Şi ce-ar fi dacă-L vom ruga pe Isus să ne scape de lanţurile Satanei? Ce am pierde dacă ne vom încrede cu totul în El? Ce ar fi dacă L-am lăsa să locuiască în sufletul nostru? Cum ar arăta viaţa noastră dacă noi ne-am încrede pur şi simplu în El?
Doamne, vino în inima mea! Fă Tu ordine în Ea şi curăţ-o, pentru că e atât de murdară… Vreau ca Tu să găseşti odihnă şi bucurie atunci când stai în inima mea. Vreau să te slăvesc, să-Ţi mulţumesc şi să Te ascult, pentru că meriţi.

„Când au venit la Isus, şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut: mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi.” Ioan 19: 33-35.
Cu părere de rău trebuie să mărturisesc că adeseori m-am identificat cu acest soldat roman. De multe ori am mers la Isus, întrebându-L: „Doamne, Tu chiar ai murit pentru mine? Chiar pentru mine ai trăit întreaga viaţă pe acest pământ? Nu, Doamne, nu se poate! Nu cred! Nu-mi vine să cred aşa ceva! Nu se poate! Ştiam că ai murit aşa…, pentru omenire, dar chiar pentru mine să fi făcut Tu lucrul acesta? Nu-mi vine să cred aşa ceva.”
Am aşteptat un răspuns, însă Isus nu a reacţionat. Şi, iritat de tăcerea Lui, am luat suliţa, pentru a verifica dacă într-adevăr El murise. Aveam nevoie de un semn pentru a crede. I-am străpuns coasta cu suliţa şi am putut observa că acest Om suferise un chin sufletesc peste puterile umane. Atunci mi-am dat seama că Isus murise, şi că murise pentru mine. Atunci L-am recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu şi de atunci viaţa mea a fost schimbată.
Trebuie să nu uiţi niciodată că „pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei; pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El, care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care a făcut pe demoni să tremure şi boala să înceteze, El, care a deschis ochii orbilor şi care a chemat pe morţi la viaţă, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii divine şi, pentru tine, S-a făcut păcat.” H.L.L., Ellen White.
Cu siguranţă uneori ne încearcă unele sentimente de teamă, de necredinţă. Aceasta se întâmplă datorită faptului că pierdem din vedere crucea. Însă credeţi că iubirea lui Isus pentru noi s-a răcit odată cu trecerea veacurilor? Credeţi că El nu mai are aceeaşi dorinţă imensă de a ne salva? „Atunci când ei [copiii lui Dumnezeu] oscilează între speranţă şi teamă, inima lui Hristos este rănită, pentru că El le-a dat dovezi de neconfundat ale iubirii Sale. El vrea ca ei să fie bine întemeiaţi, întăriţi şi statornici în credinţa cea mai sfântă.” „Noi trebuie să nu ne mai îndoim niciodată de El şi, prin aceasta, să-i aducem dezonoare.” E.G.W.
Isus este acelaşi şi ieri, şi azi, şi-n veci. „În El nu este schimbare, nici umbră de mutare.” El doreşte să ne încredem cu totul în El. „Căci fără credinţă este cu neputinţă să-i fim plăcuţi Lui.” El doreşte ca îngrijorările noastre să le lăsăm în mâna Sa; doreşte ca viaţa noastră să fie predată Lui. El are cele mai nobile idealuri pentru fiecare dintre noi. El doreşte să atingem cele mai înalte culmi ale dezvoltării. Trebuie doar să ne lăsăm conduşi de Acela care s-a numit Păstorul nostru. Trebuie ca încrederea noastră în El să fie simplă, dar în acelaşi timp inteligentă. O, dacă ne-am lăsa noi călăuziţi la fiecare pas de Acela a cărui înţelepciune este infinită, cum ar arăta viaţa noastră!
Ceea ce ne poate oferi o încredere deplină în Isus este iubirea pentru El. Şi avându-L necurmat înaintea ochilor noştri, noi nu ne mai putem permite să-L dezamăgim, chiar şi printr-un simplu act de necredinţă. Nu ne mai putem permite să întristăm faţa Aceluia a cărui iubire pentru noi este infinită. Aşadar, să privim tot mai mult de El pentru a fi „schimbaţi din slavă în slavă” şi pentru a ajunge la „deplina statură a plinătăţii Sale”.

„Isus a răspuns: `N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.`” Ioan 9:3
Ce Dumnezeu nedrept! Omul acesta a fost creat doar ca Dumnezeu să se joace cu el. Este un fel de plastilină pe care Dumnezeu o utilizează pentru a arăta lumii puterea Lui creatoare şi regeneratoare. Orbul nu are nicio vină – aşa s-a născut. Unde este aici voinţa omului? Mai este el un liber arbitru? Mai are el ocazia să aleagă între bine şi rău, când a fost obligat din naştere să suporte o alegere care nu-i aparţine?
Acest text poate fi considerat unul dificil prin ambiguitatea pe care o aruncă asupra adevăratului caracter al lui Dumnezeu. Dar să privim la Cel ce s-a numit adevărul şi să încercăm un mod de interpretare.
Dumnezeu este suveran. El are puterea de a decide destinul cuiva. Însă măreţia Lui este subordonată celor două legi care conduc Universul: iubirea şi dreptatea. Tocmai în aceasta constă puterea lui Dumnezeu: în capacitatea de a fi credincios şi neschimbător în făgăduinţele Sale. Deşi El ar avea puterea să distrugă păcătosul, nu o face pentru că promisiunea Lui este alta. „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului…” Ezechiel 33:11. „Doresc Eu moartea păcătosului – zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” Ezechiel 18:23. Iată un Dumnezeu care doreşte să-şi câştige închinarea nu prin autoritate şi frică, ci prin dreptate şi iubire. Cum ar putea acest Dumnezeu să facă asemenea demonstraţii ale puterii Sale, punând asupra creaturilor Lui diferite necazuri? Ce ar putea crede despre Creatorul ei o fiinţă umană care a suferit aproape o viaţă întreagă numai ca, într-un moment stabilit, acest Creator să intervină şi să-şi arate puterea vindecătoare? Cum s-ar mai închina o asemenea persoană Dumnezeului ei: din iubire sau din frică?
Sincer să fiu, sunt ruşinat de concepţia mea atât de greşită despre Dumnezeu. Însă concepţia aceasta am moştenit-o într-o anumită măsură. Nu vreau să învinovăţesc pe nimeni; vreau doar să subliniez că ea există în multe minţi. De ce să punem pe seama lui Dumnezeu deficienţa orbului? Dacă ar exista doar El în Univers la momentul de faţă, cu siguranţă răul n-ar mai exista. N-ar mai fi nici suferinţă, nici durere, nici moarte. Însă nu a sosit încă ceasul judecăţii, când dreptatea lui Dumnezeu va stârpi pretinsa dreptate a Satanei. Tocmai acest conflict generează păcatul şi, implicit, moartea. Distrugerea păcatului odată pentru totdeauna înseamnă fericire veşnică. „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Apoc. 21:4. Orbul s-a născut astfel nu datorită voinţei divine. Voia lui Dumnezeu este de a reface. Voia lui Dumnezeu ne-a fost clar exprimată în persoana lui Isus. Şi care fost scopul lui Isus în legătură cu orbul? Vindecarea.
Dumnezeu a respectat dintotdeauna voinţa omului (chiar şi în Eden). Nu pot concepe că El ar fi ales modul de vieţuire al orbului. La urma urmei, omul s-a născut orb datorită Satanei.
O analiză a textului original din limba greacă înlătură vălul care ne creează o imagine distorsionată despre Dumnezeu. „Conjuncţia „ca” (gr. hina), care introduce propoziţia, deci exprimă adesea scop, poate să introducă, şi adesea introduce o propoziţie consecutivă sau propoziţie de rezultat. Dacă hina din Ioan 9,3 este interpretat ca exprimând rezultat, atunci problema pusă de acest verset pare să fie eliminată şi versetul poate fi parafrazat după cum urmează: `Nici omul acesta nu a păcătuit, nici părinţi lui, ci drept urmare a suferinţei lui lucrările lui Dumnezeu se vor da pe faţă în el`. Astfel Isus `nu a explicat cauza suferinţei omului, ci le-a spus [iudeilor] care urma să fie rezultatul.`” Comentariul AZŞ.
Chiar dacă această traducere este interpretabilă, rămân la următoarea concluzie: şi în acest caz, ca în oricare altul, Dumnezeu admite libertate deplină omului. Odată ce omul alege binele, el recunoaşte supremaţia lui Dumnezeu şi dorinţa de a-I sluji. Ca atare, el intră sub protecţia divină. M-aş pune pentru o clipă în locul orbului; care ar fi dorinţa mea cea mai mare? Cu certitudine, mi-aş dori să văd şi eu acea lume pe care prietenii mi-o descriu, dar în care nu pot crede. Dorinţa orbului nu-I era necunoscută lui Dumnezeu. Tocmai de aceea a lucrat Isus vindecarea.
Observ aici un Dumnezeu mult prea interesat de binele creaturilor Sale. El nu are de gând să le părăsească. Observ că El nu trece indiferent, ci acordă atenţia necuvenită unor oameni mult prea josnici în ochii celorlalţi şi total neputincioşi. Îi iubeşte şi le aduce vindecarea. Ei primesc vindecarea şi oferă în schimb o ascultare plină de recunoştinţă, o ascultare fundamentată pe iubirea şi dreptatea Lui. Iar cel căruia i se iartă mult, iubeşte mult.

“Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie: vedeti sa nu va inspaimantati, caci toate aceste lucruri trebuie sa se intample.Dar sfarsitul tot nu va fi atunci.”(Matei 24 : 6)

Tinand cont de evenimentele care se succed cu o repeziciune de nebanuit, ne dam seama ca profetiile pe care Dumnezeu ni le-a transmis prin Cartea Sfanta – Biblia – incep sa iasa in evidenta.

In ultimele zile am auzit de razboiul declarat intre Georgia si Rusia, si imediat mi-a venit in minte acest verset – “Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie: vedeti sa nu va inspaimantati, caci toate aceste lucruri trebuie sa se intample.Dar sfarsitul tot nu va fi atunci.”(Matei 24 : 6) –Oare Dumnezeu ne-ar duce pe noi in eroare?

Daca luam la rand profetiile din trecut – profetizate prin prooroci de catre Isus – descoperim ca s-au implinit cu exactitate.

Chiar si descoperirile cele mai fastuase ale oamenilor de stiinta, ajung la un moment dat unde se blocheaza si revin la declaratiile Bibliei privind existenta planetei si a omului.

El ne-a trimis aceasta avertizare, ca o incurajare, dandu-ne puterea sa trecem peste ea cu usurinta.

“Un neam se va scula impotriva altui neam, si o imparatie impotriva altei imparatii: si, pe alocuri, vor fi cutremure de pamant, foamete si ciumi”(Matei 24 : 7)

Acest lucru deja se intampla.Vrajmasia pusa de Satana in inimile oamenilor duce la razvratire , ceea ce ii face pe oameni sa se comporte in felul acesta: jafuri, furturi, talharii, violuri, culminand cu cea mai grea fapta – crima – .Caracterul lui Lucifer determina dezvoltarea razvratirii in inimile conducatorilor tarilor dominante , si sa “explodeze” intr-un razboi unde cu siguranta are de “castigat” sufletele celor nepregatiti.

Deasemenea la tot pasul auzim despre calamitati. Fie despre cutremure, inundatii, incendii de proportii, furtuni, chiar si uragane.Toate aceste dezastre naturale sunt conduse in asa fel incat sa distruga vietile oamenilor .

Oare pana la urma aceste simple versete din Biblie sunt puse la intamplare?Dumnezeu ne trimite har pentru a putea rezista tentatiilor zilnice si a face fata ispitelor lui Satana, deoarece doreste ca si noi sa fim alaturi de El in Imparatia Sa.

Gandeste-te la ele si trage o concluzie care te poate ajuta sa iei o hotarare in privinta mantuirii…

Presedintele SUA, George W. Bush, nu a ocolit in vizita sa la Beijing subiectele delicate, reluand ieri pledoaria pentru libertate religioasa.

Bush a asistat ieri, impreuna cu sotia sa, Laura, la o slujba religioasa intr-o biserica protestanta autorizata de guvernul chinez, biserica Kuanjie din Beijing, o cladire modesta, cu o cruce alba, simpla, pe acoperis. “Am avut o experienta inaltatoare in aceasta biserica. Religia este extrem de importanta pentru mine”, a subliniat presedintele american inaintea unei intalniri cu omologul sau chinez, Hu Jintao, caruia i-a multumit pentru includerea acestui moment in programul vizitei in China. Bush s-a aratat impresionat de serviciul religios, in mare parte tradus in engleza, care a inclus si imnul “Amazing Grace” cantat in engleza si in chinezeste de un cor de copii. La iesirea din biserica, presedintele american a pledat pentru extinderea libertatilor religioase, aratand ca “nici un stat, nici un om nu ar trebui sa se teama de influenta dragostei pentru religie”, intrucat “Dumnezeu este universal, Dumnezeu este iubire”.
Inaintea unei intrevederi cu presedintele chinez, Hu Jintao, liderul american a dat din nou asigurari ca foloseste convorbirile pe care le are cu acesta pentru a discuta “deschis” problema drepturilor omului si a libertatii religioase in China.
“Imi plac conversatiile noastre… relatia noastra este constructiva, importanta si foarte sincera”, a subliniat Bush. Vizita in China a presedintelui american a fost un delicat exercitiu de echilibru, apreciaza agentia Reuters.
Pe de o parte, participarea la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice a fost un semnal de sprijin pentru China, important partener economic si strategic al SUA, dar, pe de alta parte, invocarea unor teme ca drepturile omului si libertatea religioasa i-a satisfacut pe cei care doresc mai multa fermitate in raporturile cu Beijingul.
Presedintele Chinei, Hu Jintao, i-a multumit lui Bush pentru prezenta sa la deschiderea Jocurilor Olimpice, subliniind ca aceasta este o dovada a importantei pe care SUA o acorda relatiilor bilaterale. Washingtonul are nevoie de China in eforturile de stopare a ambitiilor nucleare ale Coreii de Nord si ale Iranului, obiectivele politice si strategice fiind dublate de relatii economice si comerciale importante, aminteste Reuters.

Avioane ruseşti au bombardat civili şi obiective economice, provocând numeroase victime şi pagube. Conflictul armat declanşat vineri în urma tentativei Georgiei de a repune sub control regiunea separatistă a Osetiei de Sud a escaladat în cursul zilei de ieri cu o contraofensivă militară a Federaţiei Ruse şi a trupelor separatiste din Abhazia.

Autorităţile de la Tbilisi au estimat că bilanţul propriu ar fi de 40 de militari morţi şi 100 de răniţi. Autorităţile georgiene au declarat stare de război, au impus legea marţială pentru 15 zile şi au cerut Rusiei încetarea imediată a focului.

Bombardamentele ruse au devastat două oraşe, distrugând un terminal portuar şi ratând oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan.

Agenţiile de presă străine informează că generalul rus Anatoli Krulev a fost rănit lângă Ţinvali.

Coridoare umanitare pentru refugiaţi

Rusia şi Georgia au acceptat crearea a două coridoare umanitare destinate evacuării refugiaţilor din Osetia de Sud.

Adjunctul ministrului rus de Externe, Grigori Karasin, a precizat, pentru AFP, că acestea vor fi deschise mâine pentru a permite evacuarea răniţilor şi a refugiaţilor.

“Negocierile sunt aproape încheiate. Mi s-a spus chiar că ele sunt deja încheiate şi că aceste coridoare vor fi deschise astăzi, în cursul zilei”, a afirmat el, în cadrul unei conferinţe de presă.

Georgienii se retrag din Osetia 
  
Armata georgiană s-a retras din regiunea separatistă Osetia de Sud, a anunţat în această dimineaţă secretarul Consiliului de Securitate al Georgiei, Alexandre Lomad’a.

În timp ce militarii georgieni părăsesc Osetia, ruşii şi-au trimis câteva nave de război “limita apelor teritoriale ale Georgiei”, a anunţat agenţia rusă RIA-Novosti, citând un oficial al armatei ruse.

Un membru din comandamentului flotei ruse a declarat pentru Interfax că navele, cantonate foarte aproape de ţărmul georgian al Mării Negre, au ca scop stoparea transporturilor de armament înspre Georgia.

Rusia a acuzat ieri Ucraina că susţine acţiunile militare georgiene în Osetia de Sud, prin furnizarea de armament. Ruşii au ajuns până la a îi acuza pe ucrainieni de complicitate la “genocid împotriva oseţilor”. (Dan Arsenie)

Ruşii se apără

Moscova susţine că răspunsul său militar a venit doar ca o consecinţă a agresiunii georgiene şi că are ca scop principal „impunerea păcii“ între Georgia şi Osetia de Sud. Cel puţin 13 militari ruşi au fost ucişi, alţi peste 70 fiind răniţi, a subliniat generalul-colonel Anatoli Nagoviţin, din partea Ministerului rus al Apărării. În afara bilanţului oferit de Nagoviţin, numărul victimelor este extrem de greu de apreciat chiar şi de către părţile combatante.

Oficialii sud-osetini, precum şi cei de la Moscova vorbesc de aproximativ 2.000 de civili morţi şi peste 30.000 de refugiaţi, în condiţiile în care întreaga populaţie a provinciei numără 70.000 de persoane (din care 90% posedă un paşaport rusesc).

„Catastrofă umanitară“

Întrebat dacă Moscova are în vedere un război total împotriva Georgiei, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a răspuns: „Nu, nu, nu“. El a acuzat Georgia că exagerează ameninţarea reprezentată de Rusia, reiterând că ţara sa nu are niciun fel de pretenţii teritoriale de la alte state. Şi preşedintele rus Dmitri Medvedev a insistat că situaţia din Osetia de Sud nu este decât o „operaţiune de impunere a păcii“, în lipsa căreia o „catastrofă umanitară“ ar fi iminentă în regiune.

Discuţii cu SUA

În cursul unei convorbiri telefonice cu omologul său american, George W. Bush, aflat la Beijing, Medvedev a spus că unica soluţie la criză este retragerea trupelor georgiene din zona de conflict“. Înaintea acestei discuţii, Bush apreciase că intervenţia rusă a marcat o „escaladare periculoasă“ a conflictului şi a chemat la „încetarea imediată a ostilităţilor“.

Secretarul Consiliului Naţional de Securitate al Georgiei, Aleksandr Lomaia, a spus că, deşi trupele georgiene sunt pregătite de luptă, resursele militare proprii nu se compară cu cele ruseşti. Din cauza situaţiei din ţară, contingentul de 2.000 de militari georgieni dislocat în Irak va reveni la Tbilisi „în maximum trei zile“.

Al doilea front

Avioane ruseşti au bombardat şi oraşul georgian Gori (nordul ţării), ucigând un număr de civili încă dificil de determinat. Atacul a vizat şi o regiune controlată de trupe georgiene din teritoriul separatist abhaz, lovind două localităţi din apropierea Trecătorii Kodori – Sakeni şi Bas-Kvapciara. Armata georgiană susţine că a doborât cel puţin 10 avioane ruseşti, precum şi numeroase tancuri, în timp ce partea rusă a admis pierderea a doar două aparate de zbor – un avion de vânătoare şi un bombardier.

ÎNGRIJORARE

Discuţii prelungite la Bucureşti

Şedinţa CSAT convocată de preşedintele Traian Băsescu pentru analiza evoluţiilor din Osetia de Sud şi pentru stabilirea poziţiei României faţă de această situaţie s-a încheiat aseară, târziu. Până la închiderea ediţiei, administraţia prezidenţială nu a făcut nicio declaraţie în legătură cu deciziile luate. Au fost prezenţi, printre alţii, miniştrii Cristian David, Cătălin Predoiu, Teodor Meleşcanu şi Constantin Degeratu, consilier de stat în Departamentul Securităţii Naţionale. Deşi era anunţat, premierul Călin Popescu Tăriceanu nu a ajuns la şedinţă.

„ Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere.” Ioan 9:1

Din acest text, iau de la Isus trei învăţături:
1. În lucrarea Lui sunt înrolat continuu şi nu câteodată. „Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis…” (vers.4). Tendinţa omului este aceea de a dobândi un sentiment de suficienţă, de îndreptăţire după săvârşirea unor fapte bune. Este mulţumit că, în sfârşit, a făcut ceva pentru acest Dumnezeu al său. Simţământul de obligativitate dispare pentru o perioadă. Este rezultant al îndreptăţirii prin fapte. Omul nu a renunţat în totalitate la ideea că este pe placul lui Dumnezeu atâta timp cât face ceva pentru El. Problema este că acest simţământ se poate combina cu unul de sinceritate, însă la Dumnezeu nu există jumătăţi de măsură. Niciodată nu vom putea spune că am lucrat îndeajuns. Niciodată nu putem afirma că am fost pe deplin dedicaţi. Privind la Modelul nostru, ne ruşinăm de modul nostru atât de îngust de a privi lucrurile. De la El învăţăm că lupta dintre bine şi rău nu are capăt până ce determinantul răului nu va pieri.
2. Dumnezeu face totul pentru salvarea omului. Fiecare ne identificăm cu orbul din naştere. Habar avem pe ce lume trăim; nu suntem conştienţi de adevărata realitate, pentru că ea poate fi cunoscută doar prin Isus; concepţiile noastre se limitează doar la vizual, dar acest vizual ne poate înşela (nu mă îndoiesc că îndreptăţirea prin fapte este un rezultat al concepţiei înguste despre Dumnezeu). Fără Isus lumea noastră ar fi un întuneric total, pentru că prezenţa Lui aduce lumina. „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Ioan 8:12. Dumnezeu este cel care iniţiază procesul transformării noastre; tot El ne convinge de păcat; El ne iartă păcatele; El ne oferă puterea de a nu mai păcătui; în El este desăvârşirea noastră.
3. De asemenea, mă pune pe gânduri atitudinea lui Isus faţă de un om fără valoare în ochi celorlalţi. Niciun învăţător nu a onorat aşa de mult omul precum l-a onorat Isus. Şi nu mi L-aş imagina pe Isus trecând indiferent, chiar dacă orbul nu era conştient de prezenţa Fiului lui Dumnezeu. Aşa cum orbul nu putea să vadă lumina fizică, el nu putea să vadă nici Lumina lumii. Singura posibilitate de vindecare era ca acel glas creator şi regenerator al lui Isus să pătrundă în mintea orbului şi acolo să se întâmple minunea transformatoare. „Dumnezeu a zis: `Să fie lumină!` Şi a fost lumină.”

Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Luca 23:34
Pentru majoritatea creştinilor, cerul a devenit un loc imaginar, ireal, chiar fantastic, şi imposibil de atins. Şi totuşi… splendoarea locului, personalităţile… (apropo, vor exista numai personalităţi). Totul este atât de frumos… Însă tot acest spaţiu de o splendoare inimaginabilă, păleşte, nu-şi mai are rostul fără prezenţa Celui care ne-a adus aici.
Ca un adevărat creştin, prima imagine atunci când te gândeşti la Cer nu ar trebui să fie natura sau anumite personalităţi biblice, ci Isus. Şi când Îl vezi pentru prima oară, mintea ţi se întoarce în trecut, undeva departe în trecut. La orizont se profilează un deal numit al Căpăţânii. Mergi spre el şi, urcând, observi că nu mai eşti singur; eşti înconjurat de o mare gloată. Stimulat de urletele mulţimii, începi şi tu să strigi: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Aproape că mintea nu îţi mai judecă, dar continui să strigi. Nici măcar nu ai văzut Condamnatul, dar… dacă aşa face toată lumea… „eu de ce să fiu diferit?”
Mulţimea ajunge pe culmea dealului, şi începe desfăşurarea evenimentului cu pricina, răstignirea. Parcă aici, mai aproape de cruce se simte influenţa unor puteri supranaturale. Parcă simţi o luptă între bine şi rău. Dar nu te interesează asta; începi din nou să strigi mai învrăjbit: „La moarte! La moarte!…”
Oamenii din mulţime, văzând că dorinţa lor se îndeplineşte, Răstignitul fiind deja pe cruce, se retrag, dar, ciudat, cei mai mulţi se retrag în linişte. Îţi zici: „Probabil că atunci când au văzut Răstignitul s-au mai înduioşat.” Aşa că îţi doreşti şi tu să-L vezi şi te apropii de cruce. Te uiţi la faţa Lui şi observi că poartă pe chip o curăţie morală şi o tăcere, o pace de nedescris. Parcă nu ar simţi clipele de chin fizic, dacă nu şi sufletesc.
Răstignitul îşi îndreaptă privirea spre omul din faţa Lui, spre tine. Deodată tot trecutul tău, atât de mânjit de păcate, tot trecutul, ţi-l aminteşti. Fiecare gând şi fiecare faptă necugetată ţi se perindă prin minte şi se opreşte aici, în faţa crucii. Simţi că acest Om, atât de batjocorit, poate să-ţi ierte păcatele. Acest Om numit Isus, după inscripţia de deasupra capului, manifestă în tine o putere de neînţeles.
Apoi, Răstignitul îşi plimbă ochii peste gloata rămasă şi, de necrezut, şopteşte: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.” Eşti… uluit. Te arunci în genunchi în faţa crucii şi plângi disperat. Dar în aceste momente de agonie îţi aminteşti că Speranţa este chiar în faţa ta, şi începi să mărturiseşti: „Isuse, iartă-mă că am venit aici doar ca vizitator. Iartă-mă că m-am confundat cu gloata şi… Te-am răstignit. Mântuitorul meu sunt dispus să iau drumul de la capăt, dar nu ca un vizitator, ci ca un martor al Tău. Vreau să-Ţi port crucea!”

„veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8:32

„Ce este adevărul?”, o întrebare de care mulţi filozofi se feresc să o aducă în discuţie. Iar dacă îndrăznesc este doar pentru a contribui la complicarea unei probleme ce sfidează limitele umane. Adevărul este absolut sau relativ? Este adevărul independent de experienţa umană?
Se ştie că multe răspunsuri la întrebări se rezolvă prin adresarea unor noi întrebări, care vor deschide noi perspective la problema studiată. Însă la această întrebare – Ce este adevărul? – parcă această regulă nu se poate aplica. Orice altă intrare conduce în acelaşi labirint necunoscut.
Epistemologia este ramura filozofiei care încearcă să clarifice, odată pentru totdeauna dacă este posibil, întrebări de tipul celei de mai sus. Epistemologia se ocupă cu aspecte ca validitatea cunoaşterii şi caracteristicile diferitelor modalităţi de ajungere la adevăr.
Cu bucurie ar închide filozofii această întrebare într-un sistem închis, bine conturat, gândit pentru eternitate. Cu bucurie ar demonstra ei capacitatea nelimitată a minţii umane. Dar este oare posibil? Ce este adevărul? Poate fi el cunoscut?
Nu ştiu cât de filozof era procuratorul Pilat din Pont, însă întrebarea despre adevăr l-a măcinat cu siguranţă. Iar când în faţa sa a stat un Om cu o demnitate dumnezeiască, care exprima încredere şi nobleţe, Pilat nu s-a ferit să-şi arate incertitudinea. „Pilat I-a zis: „Ce este adevărul?” După ce a spus aceste vorbe, a ieşit iarăşi afară la iudei şi le-a zis: „Eu nu găsesc nicio vină în El.” Ioan 18:38.
Pe cât de complicat poate părea pentru mintea omenească să ofere un răspuns la această întrebare, pe atât de simplu este pentru Dumnezeu. El nu doreşte ca creaturile Sale să-şi uzeze mintea încercând să rezolve probleme ce nu ţin de sfera lor. Astfel că Dumnezeu, în mare Sa îndurare, ne-a oferit un răspuns la fel de sigur pe cât pare de nesigur. „Iisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Ioan 14:6. Întrebarea corectă despre adevăr nu este aceasta: „Ce este adevărul?”, ci, cu certitudine, „Cine este adevărul?” Adevărul nu este reprezentat de un set de legi şi prescripţii stabilite de forurile judecătoreşti. El nu poate fi transpus pe hârtie odată pentru totdeauna. Adevărul este o Persoană. Adevărul este într-adevăr relativ atâta timp cât el nu este legat în totul de Iisus. Și fără Isus orice problemă, oricât ar părea de simplă poate fi complicată enorm de niște ființe care nu mai sunt conduse de adevăratele norme morale. Doar în Isus adevărul poate fi cunoscut pe deplin.
Pilat avea tot dreptul să-și adreseze o astfel de întrebare într-un Imperiu condus de legi clar delimitate. Totul funcționa ca pe bandă rulantă; fiecare greșeală își avea stabilită o pedeapsă cât se poate de clară și corectă. ,,După ce a spus aceste vorbe, a ieşit iarăşi afară la iudei şi le-a zis: „Eu nu găsesc nicio vină în El.” Ioan 18:38. Pilat, stând în fața Adevărului, a fost convins că El este și că altul nu poate fi. A fost pe deplin convins că El este Acela ,,în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” Iacov 1:17. Isus este Adevărul. Orice incertitudine are un răspuns clar în Isus. De aceea, acest Adevăr are puterea să ne elibereze de orice neclaritate, atâta timp cât rămânem în El și rămân în noi cuvintele Lui.
Ceea ce ni se cere este să credem că El este adevărul. Dar, în fond, de ce să credem? La Dumnezeu nu există nimic inutil. Fiecare cuvânt al Său are un scop bine determinat. Prin urmare, a crede că Isus este adevărul are implicații veșnice pentru ființe omenești. ,,Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Ioan 14:6. Acesta este scopul final al Adevărului, un scop foarte practic de altfel: să ni-L arate într-o zi pe Tatăl.

Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui.” Ioan 4:34

Cuvintele acestea sunt rostite după o masă copioasă de natură spirituală. Pregătirea lui Isus dinaintea acestei mese a avut o motivaţie puternică, fiind însoţită cu siguranţă şi de post. Ceea ce-L determina pe Mântuitorul să-şi pună aproapele pe primul loc era empatia faţă de el. Isus simţea foamea şi setea din inima oamenilor cu care intra în contact. Ochii Lui priveau, dincolo de înfăţişare, direct în inima oamenilor; vedea nevoia lor profundă de reabilitare. Iar El, pâinea şi apa vieţii, nu putea rămâne indiferent. Cu bucurie renunţa la orele de odihnă, numai ca să trăiască momente preţioase de mijlocire înaintea Tatălui pentru cei pe care venise să-i salveze. Cu bucurie accepta să renunţe la pâinea cea de toate zilele, numai ca un nou suflet să fie întărit prin hrana spirituală pe care doar El o putea oferi. Păstorul S-a neglijat pe Sine, numai ca „oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.”

Am simţit adesea acel sentiment de împlinire pe care îl trăia Isus ori de câte ori descoperea un suflet înfometat şi însetat. Nu mai ai nevoie de nimic altceva. Să trăieşti pentru Dumnezeu şi să vezi că El lucrează prin tine este o experienţă ce nu poate fi explicată în cuvinte omeneşti. Este trăirea prin Cuvânt. Iar „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Dincolo de toate este reconfirmarea credinţei într-un Dumnezeu viu şi satisfacţia colaborării cu Maiestatea Universului.

Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Ioan 6: 40

Textul oferă soluţia pentru dobândirea vieţii veşnice. Iar soluţia aceasta este garantată de faptul că vine chiar din partea lui Isus; sunt cuvintele Lui.
În primul rând, îmi atrage atenţia cuvântul oricine. Nu se referă la obiecte, ci la persoane; şi nu la anumite persoane, la un grup restrâns, la sfinţi sau la păcătoşi, ci la oricine. În orice om Isus vede un suflet care trebuie salvat din păcat şi reabilitat pentru viaţa veşnică.
În al doilea rând, Isus pune două condiţii pentru trăirea veşniciei: să-L vezi şi să crezi în El. Nu este destul să-L vezi pe Mântuitorul ca să ai viaţa veşnică. Mulţi L-au văzut şi L-au batjocorit, pentru că la înfăţişare nu părea ceea ce pretindea (“chip de rob”). Nu este îndeajuns să-L vezi pe cruce. Mulţi L-au văzut şi L-au scuipat; trebuie să şi crezi în El. Trebuie să vezi partea nevăzută a lucrurilor, să vezi prin ochii credinţei (Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Evrei 11:1). Au mai existat oameni care au murit crucificaţi, dar nimeni nu a venit din cer, renunţând la slava veşnică pentru a trăi şi muri pentru alţii. Trebuie să vezi ce a fost Isus înainte de a veni pe pământ pentru a înţelege de ce El este Omul. Trebuie să vezi la ce a renunțat pentru a-L aprecia și a înțelege că sacrificiul omenesc este infinit inferior celui al părăsirii Infinitului.
În același timp, credința nu este oarbă. Trebuie să-L vezi pe Mântuitorul ca să crezi în El. Credința înseamnă în primul rând experiență, dar nu numai experiență.

Hidrologii au prelungit, pâna astazi dupa-amiaza, codul portocaliu de inundatii instituit pe râul Prut, pe sectorul Stânca Aval-Drânceni, în judetele Botosani, Iasi si Vaslui. Potrivit actualizarii avertizarii hidrologice esmise de catre Administratia Nationala de Meteorologie si Hidrologie, codul portocaliu pentru râul Prut este valabil pâna astazi, la ora 16.00. De asemenea, pe Prutul inferior, sectorul aval Drânceni-Oancea, ramâne în vigoare codul galben, în judetele Vaslui si Galati.

Papa Benedict al XVI-lea îşi continuă vacanţa sa la seminarul din Bressanone, din munţii din nordul Italiei, în timp ce aproximativ 260 de jurnalişti şi tehnicieni se află în zonă pentru a “spiona” zilele lui de odihnă. Papa îşi petrece vacanţa în rugăciune, studiu, odihnă şi tăcere. Potrivit L`Osservatore Romano, în fiecare după-amiază el face o plimbare cu fratele său, Georg Ratzinger, şi cu secretarul său personal, Mons. Georg Ganswein.

Începând din 28 iulie 2008, când Sfântul Părinte a sosit aici, el nu a părăsit seminarul, şi ştirile pentru jurnalişti sunt tot mai rare. Pe blogul lui personal, Luigi Accatoli, observator al Vaticanului, se întreabă dacă a meritat pentru jurnalişti călătoria la Bressanone. Dar răspunsul, remarcă el, “vorbeşte despre relevanţa figurii Papei astăzi în lume: Cum poţi să nu fii prezent oriunde se află el? Dacă i se întâmplă ceva sau face ceva neprevăzut? Prezenţa jurnaliştilor în aceste două săptămâni în liniştitul Bressanone este o dovadă în plus a interesului mare pentru ceea ce spune sau face Papa. Un interes care nu încetează nici măcar atunci când situaţia este descurajantă”.

“Sunt puţine lucruri de spionat de dincolo de bariera de pânză neagră aşezată pentru a proteja plimbările Papei Benedict al XVI-lea în grădina seminarului, dar suntem aici pregătiţi pentru orice nevoie”. Între timp, se desfăşoară pregătirile pentru prima întâlnire publică a Sfântului Părinte din vacanţa sa: în această duminică, Papa se va ruga public rugăciunea Angelus de la amiază. În jur de 16.000 de persoane sunt aşteptate să se adune pentru rugăciune şi pentru discursul pe care Pontiful îl ţine înainte şi după rugăciune. Conducerea municipală din Bressanone îi va acorda Papei Benedict al XVI-lea titlul de cetăţean de onoare, în cadrul unei ceremonii ce se va desfăşura la seminar în ziua de 9 august. Acest titlu îi este acordat Papei ca o recunoaştere a contribuţiei sale la dialogul interreligios.