„Bunatatea Ta, Doamne, ajunge pana la ceruri si credinciosia Ta, pana la nori. Dreptatea Ta este ca muntii lui Dumnezeu si judecatile Tale sunt ca adancul cel mare. Doamne, Tu sprijini pe oameni si pe dobitoace! Cat de scumpa este bunatatea Ta, Dumnezeule!” (Ps. 36, 5-7)
Ken Ringle, in editia din luna martie 1999 a revistei National Geographic, descria o scufundare pe care o facuse undeva in nordul Floridei. Puterea curentului ameninta sa il traga la fanta prin care intrase cu greu. „Tunelurile subterane pe care le-am vazut la lumina lanternei nu aveau altceva decat apa, iar curentul format iti dadea un sentiment misterios al pulsului vietii geologice. Ca si cum ajunsesem la aorta pamantului.”
Eu stau la celalalt capat al continentului, in zona Muntilor Stancosi, dar simt si aici forta vietii. Exista ceva asemanator unui puls fizic in vanturile calde si umede si in furtunile de aici. Este o forta ce impune respect – la fel ca valoarea vietii tale. Dar simt acelasi puls si in zilele cele mai splendide, cand muntii par prietenosi si linistiti. Pajisti mici, pline de iarba sunt marginite de stanci abrupte, ca si cum restul vaii alpine a fost taiat cu cutitul, facand ca paraiasele si raurile sa cada in gol sute de metri.
Dovada fizica a creatiunii si tumultul extraordinar al rearanjarii pamantului in timpul Potopului sunt in fata mea. Maretia lui Dumnezeu, puterea Sa prin care face tot ce doreste, este mai vasta decat viata. Legile pe care le-a imprimat in toate lucrurile create sunt valabile si in sferele finite, si in cele infinite. Nu pot sa nu observ ca natura respecta in permanenta aceste legi. Ea nu a fost inzestrata cu puterea de a alege, dar eu, ca om, am fost. In ciuda inteligentei, puterii si bunavointei coplesitoare a lui Dumnezeu, am puterea de a-I intoarce spatele si de a face ce cred eu ca e mai bine.
Ma uimeste faptul ca aceasta putere de a alege este mai mare decat un munte! Este cea mai impresionanta forta pe care El a pus-o in miscare, deoarece ea a pus in pericol Universul si L-a determinat sa ofere sacrificiul suprem. Sunt coplesita de faptul ca Monarhul universului a proiectat constient si a protejat cu strictete autonomia vointei mele cu un asa pret! Caracterul Sau este atat de maret, iar muntii pot sa ne ofere doar o idee despre El!
Doamne, sunt coplesit de maretia naturii create de Tine. Ajuta-ma sa folosesc puterea alegerii pentru a Te alege pe Tine ca Mantuitor si Domn! Amin!

Cine nu are nevoie de dragoste? Poate stanca semeata din varf de munte, sau poate stalpul de beton de pe marginea strazii; poate sina de cale ferata din gara, sau semaforul din intersectie. Acestea toate, si inca un milion de alte lucruri de pe pamantul nostru nu au nevoie de dragoste. Ele pot exista si fara ea, implinindu-si menirea fara sa pretinda ca cineva sa le iubeasca. Semaforul, de exemplu, va functiona foarte bine in continuare, chiar daca un sofer grabit il detesta ( nu-l iubeste) atunci cand apare culoarea rosie.
Sunt, insa, in lume si “lucruri” care nu pot exista fara dragoste.
Unii spun ca si plantele “simt” daca cineva le iubeste sau nu, dezvoltandu-se armonios daca proprietarul lor tine la ele, sau, dimpotriva. Nu ma pot pronunta asupra acestei probleme destul de sensibila prin implicatiile ei. La locul de munca am multe flori frumoase care atrag admiratia multor oameni care vin pe la mine. Cand ma intreaba care este secretul frumusetii lor, le raspund, in gluma: “Le iubesc si le pun multa muzica clasica.” Desigur, este doar o gluma!
Animalele, insa, au nevoie sa fie iubite. Aceasta este o certitudine pe care am dobandit-o de nenumarate ori in viata. In adolescenta, aveam un catel atat de sensibil incat, daca nu-i dadeam lui sa manance primul, isi punea coada intre picioare, lua o figura de catel suparat si pleca cativa metri mai departe. Era nevoie de multa munca de convingere, de multe mingaieri si dovezi de afectiune din partea mea pentru a-l convinge sa renunte la “greva foamei”.
Ce sa mai spunem despre oameni? Din pantecele mamei si pana pe pragul mormantului, omul are nevoie de dragoste. Am auzit de bebelusi care au refuzat sa traiasca pentru ca simteau ca sunt nedoriti si neiubiti de parintii lor. Bebelusi sinucigasi! Dar oare batranul care se apropie de apusul vietii, ce simte el in strafundul sufletlui sau? De multe ori, o mangaire iubitoare, sau un cuvant de apreciere valoreaza pentru el mai mult decat toate comorile de pe pamant. Si daca se gaseste o mana care sa-I mangaie fruntea zbarcita de griji si de vremea trecuta peste ea, el este gata sa se coboare in pace si seninatate in locul odihnei .
De ce avem atata nevoie de dragoste?
Raspunsul meu este unul singur: asa scrie in “cartea noastra tehnica”; nu putem “functiona” decat cu combustibilul dragostei. Orice alt surogat ne va scoate din cursa vietii.
Biblia spune ca am fost creati “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” ( Geneza 1, 26.27 ). Tot ea ne descopera ca “Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ). Concluzia simpla este ca dragostea face parte din natura noastra , deci nu putem trai fara ea.
Si daca nu putem trai fara dragoste, atunci de ce sa nu vorbim mai mult despre ea? De ce sa nu-i cautam izvorul si de ce sa nu ne umplem vasele de lut ale inimilor noastre cu dragoste? Cu adevarata DRAGOSTE!
Va invit intr-o calatorie pe taramul dragostei lui Dumnezeu, a acelei iubiri pe care, cu tot efortul cuiva de a o cuprinde, va ramane in vesnicie un imens ocean de studiu si contemplare . Vom privi la dragostea divina din diferite unghiuri, incercand sa scoatem in lumina cat mai multe fatete ale acesteia, in mod deosebit in relatia Dumnezeu-om. Sa nu ne facem iluzii ca vom putea intelege marea taina a iubirii lui Dumnezeu! De fapt, nici nu trebuie sa intelegi pe deplin un lucru pentru a te putea bucura de el. Cate lucruri nu exista in lumea noastra, de care ne bucuram, pe care le folosim, dar pe care nu le intelegem?
Sa ne bucuram, deci, ca avem un Dumnezeu care ne iubeste asa cum suntem, si care ne face fiecaruia dintre noi cea mai frumoasa declaratie de dragoste care a fost facuta vreodata: “ TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA!

Citeam undeva acum un an sau doi ca astronomii americani au
descoperit o stea care este cel mai mare si mai valoros diamant
descoperit pana acum in Univers. Diamantul ceresc, care are un
diametru de 4000 de kilometri, este situat in constelatia Centaurus.
Corpul astral este clasificat oficial drept o “pitica alba”, adica miezul unui soare stins, iar echipa de astrofizicieni americani care a descoperit diamantul glumeste si afirma ca le-ar trebui un bijutier cu o lupa de marimea Soarelui pentru a clasa aceasta bijuterie.

Astronomii banuiau de mult ca piticele albe se cristalizeaza, dar doar de putin timp au intrat in posesia unor echipamente care sa le permita verificarea acestei ipoteze…

Nu e extraordinar? Si daca ne gandim bine si incercam sa ne imaginam infinitul lui Dumnezeu, cate asemenea pietre mai sunt! Dar cine sta sa le numere? Pierduti in universul nostru, inghesuiti in carapacea zilnica, intre familie, slujba, meschine placeri si necazuri de tot felul, uitam de marele nostru diamant, mai de pret decat toate pietrele pretioase, pentru care Insusi Dumnezeu a platit… uitam de propriul nostru suflet.

Hei, oameni buni, nu-i asa ca suna interesant “un diamant de patru mii de kilometri”? Dar v-ati gandit vreodata ca sufletul acesta pe care-l ducem cu noi, schimonosindu-l si ingropandu-l in noroiul inconjurator, aruncandu-l in fiecare zi inainea porcilor placerii vinovate, biciuindu-l cu regrete, sau cu vise mincinoase, sufletul acesta care nici macar pe bolta cerului nu se afla, ci in mine si in tine, in fiecare dintre noi, e nemasurat mai de valoare decat toate diamantele de patru mii de kilometri?

Domnul Isus a lasat aceste frumuseti, iar ochii nostri, chiar dotati cu telescoape, nu vad mai nimic (si cand vad cate ceva, se mira!)… Cand El a suferit cum numai Dumnezeu putea suferi, cu ganduri care la mintea omului nu s-au suit si cu gemete pe care urechea noastra numai cand va fi ca a Lui, le va percepe, pentru pietre a suferit?

Sunt atatea diamante in cer… Pentru diamante a lasat El cerul? Nu pentru mine? Nu pentru tine? Nu pentru acest suflet “amarat”? Acele diamante uriase nu-s decat pavajul Noului Ierusalim unde S-a dus sa ne pregateasca loc.
Fiindca sufletul e diamantul pe care El il doreste.

“Fiule, da-mi inima ta”. Acesta este diamantul nostru pe care El il cauta. Ce faci, omule, cu diamantul tau?

“Taina existentei umane nu sta in a trai, ci in a stii pentru ce traiesti”

Era anul 1936, cand in Germania “perioada hitlerista” se impunea tot mai mult. intr-una din facultatile din Muenster a fost invitat un teolog, sa participe la o dezbatere cu studentii. Tema aleasa: “ Care este sensul vietii noastre? De ce traim?” Numai ca in loc sa faca o expunere teologica, domnul W. a inceput prin a-i provoca pe studenti sa raspunda acestei intrebari. Imediat s-a ridicat un tanar si a explicat:
“ Eu sunt aici pentru poporul meu. Eu sunt frunza, el este copacul. Frunza nu este nimic, copacul este tot. Eu traiesc pentru poporul meu!”
“ Interesanta filozofie, dar spune-ne, copacul , respectiv poporul, pentru ce este pe pamant, ce rost are?” l-a intrebat teologul: tacere! Asta nu o stia! Era un raspuns care impingea problema inapoi. Dupa putin timp s-a ridicat un altul: “Eu sunt in lume ca sa-mi fac datoria!”. Tocmai aici insa este problema: Care este datoria mea? Milioane de oameni au fost macelariti de cei care au crezut ca isi fac “datoria”. “Credeti ca datoria cuiva este sa omoare pe altii?…” Din nou in impas!
Acum tinerii au luat un aer ganditor. Apoi s-a ridicat cineva si a spus cu mandrie: “ Eu apartin unei vechi familii nobile. Pot sa trasez linia stramosilor mei pana in urma cu 16 generatii, nobili de spita cea mai pura”. Raspunsul a venit imediat: “Imi pare rau , tinere! Daca nu se stie pentru ce au trait aceste 16 generatii, iar tu nu ai un raspuns personal, nu vad de ce s-ar merita sa adaugi o a 17-a!”
Altii insa, debusolati de raspunsurile superficiale, au spus: “Viata nu are, de fapt, nici un sens!E o pura intamplare ca exist! In fond viata e cu totul absurda…”
Fiecare om care a trait in aceasta lume si-a pus cel putin o data problema existentei sale. Este interesant de observat ca noi oamenii suntem singurele fiitnte care cautam sensul vietii. Nu putem accepta ca totul ar fi doar un joc bizar. Ne nastem ca rezultat al hazardului? Traim doar pentru a muncii si a manca, iar in final asteptam moartea? In drama noastra cea de toate zilele, oare singurele bucurii existentiale sunt date de momentele de “trista si scurta bucurie” traite la cate o sarbatoare? Putin alcool, putina muzica, rupere de cotidian…” Betia clipei” nu rezolva nimic.
Se pare ca aceasta tulburatoare constienta a vietii o primim undeva, dupa copilarie. Ceea ce ne face sa ne cutremuram este momentul cand intelegem trecerea timpului. In copilarie totul se desfasoara in afara lui, deaceea credem ca toate celelalte trec, iar noi ramanem pe loc. Trec zilele, trec anotimpurile, trec anii… Ce trist adevar zdruncina existenta noastra, cand aflam ca toate raman pe loc; singurii care trecem suntem noi! Poate ca fara acest sentiment al limitarii, al finalitatii si al mortii, nu ne-am pune niciodata semne de intrebare asupra sensului vietii. Cand devenim insa constienti de toate acestea, cand incepem sa vedem suferinta si mizeria din jurul nostru, iar apoi ii pierdem pe cei dragi, devenim, de fapt, “purtatorii” marilor intrebari referitoare la viata. si totusi, daca viata are un sens adanc si minunat, iar tu, necunoscandu-l, te ruinezi zi de zi?…
(…)
Fie ca esti un artist care sta in fata sevaletului pentru a prinde cine stie ce moment de bucurie si frumusete sau, poate, esti un conducator puternic, fie ca lucrezi in atelierul tau simplu construind pentru altii, sau poate ca trudesti zi de zi cultivand pamantul… tanar sau batran, bogat sau sarac, nu poti sa nu te intrebi: “Ce este viata? Care este rostul ei? De ce traiesc?..”
Se pare insa ca, pentru a primi un raspuns, trebuie sa cautam in alta parte. Am batut la o usa gresita! Atunci cand suntem bolnavi mergem la doctor, cand ni s-au rupt incaltarile, cautam un cizmar priceput, cand ne este foame alergam la bucatar…
Cand vorbim despre viata, despre sensul ei, in zadar intrebam filozofi, biologi sau profesori. Singurul care poate sa raspunda intrebarilor noastre este “Autorul si Creatorul vietii”. Da, Dumnezeu este Cel care ne poate spune de ce am fost creati, cum am ajuns aici si ce se va intamla cu noi! Fara descoperirea Sa, viata ar ramane pentru totdeauna lipsita de sens. El este Cel care poate descifra sensul existentei noastre