Când papalitatea s-a stabilizat temeinic, lucrarea de înălţare a duminicii a continuat. Pentru o vreme, oamenii se ocupau cu lucrările agricole duminica, atunci când nu veneau la biserică, iar ziua a şaptea era încă privită ca Sabat. Dar schimbarea s-a produs treptat şi continuu. Celor implicaţi în slujbele sfinte le era interzis să se amestece într-o judecată sau discuţie particulară cu privire la duminică. La scurtă vreme după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se oprească de la munca obişnuită, sub pedeapsa unei amenzi pentru oamenii liberi şi a loviturilor în cazul robilor. Mai târziu, s-a decretat ca cei bogaţi să fie pedepsiţi cu pierderea a jumătate din avere şi, în cele din urmă, dacă stăruie, să fie făcuţi robi. Cei din clasele de jos erau trimişi în exil pe viaţă.

S-a făcut apel şi la minuni. Printre altele, s-a spus că un gospodar care tocmai voia să-şi are ogorul duminica şi-a curăţat plugul cu un fier, iar fierul i s-a lipit de mână şi 1-a purtat timp de doi ani, „spre marea lui durere şi ruşine”. (Francis West, Historical and Practicai Discourse on the Lord’s Day, pag. 174)

Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoţii de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii, să-i invite să meargă la biserică şi să-şi spună rugăciunile, ca să nu aducă vreo calamitate asupra lor şi asupra vecinilor. (…)

Decretele conciliilor dovedindu-se nesatisfăcătoare, autorităţile pământeşti au fost rugate să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor şi să-i oblige să se oprească de la lucru duminica. La un sinod ţinut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu o putere şi cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile bisericeşti şi impuse de autoritatea civilă în aproape toată creştinătatea. (Vezi Heylyn, History of the Sabbath, pag. 2, cap. 5, sec.7)