”Și Isus Se plimba prin templu, pe supt pridvorul lui Solomon. Iudeii L-au înconjurat, și I-au zis: Până când ne tot ții sufletele în încordare? Dacă ești Hristosul, spune-ne-o deslușit.” Ioan 10:23-24.
Mi-au atras atenția două expresii; prima, apare de două ori în Noul Testament și se referă la o activitate întreprinsă chiar de Isus. Este vorba de expresia ”Se plimba”. Isus Își ia timp și analizează societatea din jurul Său. El caută să-i înțeleagă nevoile și să găsească noi metode de rezolvare. Astfel El este atent la darul atât de neînsemnat al unei văduve și, dând-o ca exemplu, predă o lecție care va rămâne peste veacuri – pentru Dumnezeu nu contează atât de mult cât, ci cum. Isus face o plimbare prin Templu. Noblețea caracterului Său se reflectă în fiecare gest, în privire, în tonul vocii. În prezența Sa, totul parcă prinde viață.
Cea de-a doua expresie care mi-a atras atenția este întrebarea iudeilor: ”Până când ne tot ții sufletele în încordare?” Iudeii care altădată căutau să-L ucidă sunt sensibilizați de comportamentul Domnului. Purtarea Sa maiestoasă pune cărbuni aprinși pe capul dușmanilor Săi de moarte. Ei se întreabă serios dacă nu cumva Acesta este Hristosul mult așteptat. Însă vor să audă chiar de la El încuviințarea aceasta.
Scena descrisă de apostolul Ioan ne sugerează o importantă lecție pentru viața de credință: sfințenia în tot ceea ce facem. Fie că suntem doar noi cu Dumnezeu, fie că suntem în familie sau în societate, avem menirea solemnă de a reprezenta caracterul lui Dumnezeu. Purtarea noastră trebuie să fie plină de tact, astfel încât ceilalți să poată fi cuceriți la Hristos. Noi trebuie să reprezentăm în mod desăvârșit caracterul lui Dumnezeu, așa cum a făcut Isus pe pământ. În unele situați nu putem cuvânta solia lui Dumnezeu, însă un comportament atent va vorbi de la sine despre o putere mai presus de capacitățile umane. De aceea să privim neîncetat la Exemplu nostru; să-L apreciem, să-L iubim, să-L urmăm.