„Când au venit la Isus, şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut: mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi.” Ioan 19: 33-35.
Cu părere de rău trebuie să mărturisesc că adeseori m-am identificat cu acest soldat roman. De multe ori am mers la Isus, întrebându-L: „Doamne, Tu chiar ai murit pentru mine? Chiar pentru mine ai trăit întreaga viaţă pe acest pământ? Nu, Doamne, nu se poate! Nu cred! Nu-mi vine să cred aşa ceva! Nu se poate! Ştiam că ai murit aşa…, pentru omenire, dar chiar pentru mine să fi făcut Tu lucrul acesta? Nu-mi vine să cred aşa ceva.”
Am aşteptat un răspuns, însă Isus nu a reacţionat. Şi, iritat de tăcerea Lui, am luat suliţa, pentru a verifica dacă într-adevăr El murise. Aveam nevoie de un semn pentru a crede. I-am străpuns coasta cu suliţa şi am putut observa că acest Om suferise un chin sufletesc peste puterile umane. Atunci mi-am dat seama că Isus murise, şi că murise pentru mine. Atunci L-am recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu şi de atunci viaţa mea a fost schimbată.
Trebuie să nu uiţi niciodată că „pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei; pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El, care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care a făcut pe demoni să tremure şi boala să înceteze, El, care a deschis ochii orbilor şi care a chemat pe morţi la viaţă, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii divine şi, pentru tine, S-a făcut păcat.” H.L.L., Ellen White.
Cu siguranţă uneori ne încearcă unele sentimente de teamă, de necredinţă. Aceasta se întâmplă datorită faptului că pierdem din vedere crucea. Însă credeţi că iubirea lui Isus pentru noi s-a răcit odată cu trecerea veacurilor? Credeţi că El nu mai are aceeaşi dorinţă imensă de a ne salva? „Atunci când ei [copiii lui Dumnezeu] oscilează între speranţă şi teamă, inima lui Hristos este rănită, pentru că El le-a dat dovezi de neconfundat ale iubirii Sale. El vrea ca ei să fie bine întemeiaţi, întăriţi şi statornici în credinţa cea mai sfântă.” „Noi trebuie să nu ne mai îndoim niciodată de El şi, prin aceasta, să-i aducem dezonoare.” E.G.W.
Isus este acelaşi şi ieri, şi azi, şi-n veci. „În El nu este schimbare, nici umbră de mutare.” El doreşte să ne încredem cu totul în El. „Căci fără credinţă este cu neputinţă să-i fim plăcuţi Lui.” El doreşte ca îngrijorările noastre să le lăsăm în mâna Sa; doreşte ca viaţa noastră să fie predată Lui. El are cele mai nobile idealuri pentru fiecare dintre noi. El doreşte să atingem cele mai înalte culmi ale dezvoltării. Trebuie doar să ne lăsăm conduşi de Acela care s-a numit Păstorul nostru. Trebuie ca încrederea noastră în El să fie simplă, dar în acelaşi timp inteligentă. O, dacă ne-am lăsa noi călăuziţi la fiecare pas de Acela a cărui înţelepciune este infinită, cum ar arăta viaţa noastră!
Ceea ce ne poate oferi o încredere deplină în Isus este iubirea pentru El. Şi avându-L necurmat înaintea ochilor noştri, noi nu ne mai putem permite să-L dezamăgim, chiar şi printr-un simplu act de necredinţă. Nu ne mai putem permite să întristăm faţa Aceluia a cărui iubire pentru noi este infinită. Aşadar, să privim tot mai mult de El pentru a fi „schimbaţi din slavă în slavă” şi pentru a ajunge la „deplina statură a plinătăţii Sale”.