In mişcările care se dezvoltă acum în Statele Unite cu scopul de a asigura sprijinul statelor în favoarea instituţiilor şi a practicilor bisericii, protestanţii merg pe calea papalităţii. Ba mai mult, ei deschid uşa ca papalitatea să-şi recâştige în America protestantă supremaţia pe care a

pierdut-o în Lumea Veche. Şi ceea ce dă o mai mare însemnătate acestei mişcări este faptul că principala ţintă care se urmăreşte este impunerea păzirii duminicii – o practică ce îşi are originea în Roma şi pe care ea o pretinde ca semn al autorităţii sale. Acesta este spiritul papalităţii -spiritul de conformare la practicile lumeşti, venerarea tradiţiilor omeneşti mai presus de poruncile lui Dumnezeu – care pătrunde în bisericile protestante şi le conduce să facă aceeaşi lucrare de înălţare a duminicii, lucrare pe care papalitatea a făcut-o înaintea lor.

Dacă vrea să înţeleagă mijloacele ce vor fi folosite în lupta care se apropie cu grăbire, cititorul nu are decât să revadă raportul despre mijloacele pe care Roma le-a folosit pentru acelaşi scop în veacurile .trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care papistaşii şi protestanţii uniţi vor proceda cu aceia care leapădă dogmele lor, să cerceteze spiritul pe care Roma 1-a manifestat faţă de Sabat şi apărătorii lui.

Edictele regale, conciliile generale şi rânduielile bisericii, susţinute de puterea pământească, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a atins poziţia de cinste în lumea creştină. Prima măsură publică ce impune păzirea duminicii a fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.Hr.). Acest edict le cerea orăşenilor să se odihnească în „venerabila Zi a Soarelui”, dar îngăduia ţăranilor să-şi continue lucrările agricole. Cu toate că iniţial era o instituţie păgână, a fost impusă tuturor de către împărat după ce acesta a primit cu numele creştinismul.

Mandatul regal nedovedindu-se destul de puternic pentru înlocuirea autorităţii divine, Eusebiu, un episcop care căuta favoarea prinţilor şi care era un prieten deosebit şi un linguşitor al lui Constantin, a declarat că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nici măcar o singură mărturie din Scripturi ca dovadă în favoarea învăţăturii noi. însuşi Eusebiu, fără să vrea, recunoaşte falsitatea ei şi arată către adevăraţii autori a schimbării. „Toate lucrurile”, spunea el, „care trebuiau să fie făcute în Sabat au fost transferate în Ziua Domnului.” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). însă argumentul în favoarea duminicii, în ciuda lipsei lui de temeinicie, a slujit la încurajarea oamenilor pentru a :ălca Sabatul Domnului. Toţi aceia care doreau să fie onoraţi de lume au primit sărbătoarea populară.