Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Luca 23:34
Pentru majoritatea creştinilor, cerul a devenit un loc imaginar, ireal, chiar fantastic, şi imposibil de atins. Şi totuşi… splendoarea locului, personalităţile… (apropo, vor exista numai personalităţi). Totul este atât de frumos… Însă tot acest spaţiu de o splendoare inimaginabilă, păleşte, nu-şi mai are rostul fără prezenţa Celui care ne-a adus aici.
Ca un adevărat creştin, prima imagine atunci când te gândeşti la Cer nu ar trebui să fie natura sau anumite personalităţi biblice, ci Isus. Şi când Îl vezi pentru prima oară, mintea ţi se întoarce în trecut, undeva departe în trecut. La orizont se profilează un deal numit al Căpăţânii. Mergi spre el şi, urcând, observi că nu mai eşti singur; eşti înconjurat de o mare gloată. Stimulat de urletele mulţimii, începi şi tu să strigi: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Aproape că mintea nu îţi mai judecă, dar continui să strigi. Nici măcar nu ai văzut Condamnatul, dar… dacă aşa face toată lumea… „eu de ce să fiu diferit?”
Mulţimea ajunge pe culmea dealului, şi începe desfăşurarea evenimentului cu pricina, răstignirea. Parcă aici, mai aproape de cruce se simte influenţa unor puteri supranaturale. Parcă simţi o luptă între bine şi rău. Dar nu te interesează asta; începi din nou să strigi mai învrăjbit: „La moarte! La moarte!…”
Oamenii din mulţime, văzând că dorinţa lor se îndeplineşte, Răstignitul fiind deja pe cruce, se retrag, dar, ciudat, cei mai mulţi se retrag în linişte. Îţi zici: „Probabil că atunci când au văzut Răstignitul s-au mai înduioşat.” Aşa că îţi doreşti şi tu să-L vezi şi te apropii de cruce. Te uiţi la faţa Lui şi observi că poartă pe chip o curăţie morală şi o tăcere, o pace de nedescris. Parcă nu ar simţi clipele de chin fizic, dacă nu şi sufletesc.
Răstignitul îşi îndreaptă privirea spre omul din faţa Lui, spre tine. Deodată tot trecutul tău, atât de mânjit de păcate, tot trecutul, ţi-l aminteşti. Fiecare gând şi fiecare faptă necugetată ţi se perindă prin minte şi se opreşte aici, în faţa crucii. Simţi că acest Om, atât de batjocorit, poate să-ţi ierte păcatele. Acest Om numit Isus, după inscripţia de deasupra capului, manifestă în tine o putere de neînţeles.
Apoi, Răstignitul îşi plimbă ochii peste gloata rămasă şi, de necrezut, şopteşte: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.” Eşti… uluit. Te arunci în genunchi în faţa crucii şi plângi disperat. Dar în aceste momente de agonie îţi aminteşti că Speranţa este chiar în faţa ta, şi începi să mărturiseşti: „Isuse, iartă-mă că am venit aici doar ca vizitator. Iartă-mă că m-am confundat cu gloata şi… Te-am răstignit. Mântuitorul meu sunt dispus să iau drumul de la capăt, dar nu ca un vizitator, ci ca un martor al Tău. Vreau să-Ţi port crucea!”