Biblia, mai cu seama prima parte, Vechiul Testament, contine foarte multe relatari legate de locuri si intamplari istorice care pot fi verificate. Dintre acestea fac parte domniile unor regi ca David sau Solomon, razboaie, evenimente importante cum ar fi construirea si daramarea Templului din Ierusalim, denumiri de locuri, cetati, orase.

In ceea ce priveste sursele cu ajutorul carora evenimentele istorice mentionate in Biblie pot fi verificate, ele sunt, in linii generale, de trei feluri. Primele sunt cercetarile efectuate in cadrul unor stiinte ca arheologia sau a unor discipline auxiliare ale istoriei, ca numismatica. A doua sursa sunt documentele scrise. A treia sursa este reprezentata de manuscrisele de la Marea Moarta, descoperite in anii 1947-1957 in apropierea ruinelor vechii asezari Qumran.

Insa exista si unele denumiri geografice care, nefiind gasite inca documente care sa ateste ca au existat vreodata, erau folosite de catre necredinciosi ca argumente ca Biblia nu este adevarata, ci doar un amestec de legende si mituri.

Asa s-a intamplat si cu orasul Ur, despre care nu s-a gasit nimic scris timp de aproape doua mii de ani. Dar, in anul 1853, sir Henry Rawlinson a reusit sa ii identifice ruinele, gratie unor inscriptii gasite la fata locului. Aceasta cetate-stat, de pe vremea lui Avraam, a fost deosebit de infloritoare si era reprezentativa pentru Haldea.

Pentru cei comozi, care nu vor sa creada si care nu sunt dispusi sa cerceteze, Biblia pare o carte de povesti nemuritoare. Fara sa fie siguri de ceea ce afirma, ei spun ca ceea ce se gaseste in Sfanta Scriptura e imposibil sa fie real. Alti oameni trateaza Cuvantul lui Dumnezeu ca pe un oracol. Ei citesc la intamplare diferite versete si cauta sa „ghiceasca”, pe baza a ceea ce sta scris, care le va fi viitorul.

Prea putini sunt cei cu adevarat interesati sa afle ceea ce le spune Dumnezeu. Trecerea timpului a adus dovezi, suficient de clare, ca Biblia are totusi dreptate.

Psalmul 119:140-142:” Cuvantul Tau este cu totul incercat, si robul Tau il iubeste. Sunt mic si dispretuit, dar nu uit poruncile Tale. Dreptatea Ta este o dreptate vesnica, si Legea Ta este adevarul.”

Nu trece pe langa ceea ce a spus Dumnezeu fara sa-i dai atentia cuvenita! Nu trata Biblia ca pe o carte obisnuita. Ea este adevarata. Citeste-o, traieste-o si vei avea mari binecuvantari.

Sursa: www.vioreldascalu.ro

Anul 2010 a adus cele mai ridicate temperaturi consemnate vreodată de oamenii de ştiinţă, pentru luna aprilie, a anunţat Administraţia Naţională a Oceanelor şi Atmosferei (NOAA), din SUA, care înregistrează temperaturile globale de 130 de ani. Recordul depăşeşte cu 0,8 grade cea mai crescută temperatură medie globală pentru luna aprilie, înregistrată anterior.
În plus, temperatura record înregistrată în aprilie se încadrează în tendinţa generală de încălzire, monitorizată de agenţie în perioada ianuarie – aprilie 2010.

„Fenomenul de oscilaţie australă El Nino a scăzut în aprilie, iar această scădere a contribuit semnificativ la încălzirea observată pe centura tropicală şi la creşterea temperaturii globale în aprilie,” se arată în comunicatul remis de NOAA.

O altă informaţie din partea agenţiei americane relevă, însă, că vreme mai caldă decât în mod normal s-a înregistrat peste tot pe glob, cele mai mari diferenţe fiind prezente în Canada, Alaska, estul Statelor Unite, Australia, Asia de Sud, nordul Africii şi nordul Rusiei.

Cum era de aşteptat, unii au pus fenomenul pe seama încălzirii globale. „Încălzirea globală este principalul motiv din spatele acestei creşteri de temperatură, ca urmare a efectelor activităţii umane asupra naturii,” a spus directorul general al Departamentului Indian pentru meteorologie, HR Hatwar.

Încălzirea globală rămâne, însă, un subiect controversat, iar consensul în privinţa existenţei sau a inexistenţei fenomenului în sine este departe de a fi atins.

Oamenii de ştiinţă s-au confruntat cu una dintre cele mai mari crize de încredere după ce, în noiembrie 2009, o serie de e-mail-uri din Insitutul de Climatologie al Universităţii East Anglia a demonstrat că cercetătorii au publicat discriminatoriu rezultatele studiilor lor.

Două rapoarte oficiale au venit să infirme ipoteza unor greşeli metodologice grave în cadrul institutului. La mijlocul lunii martie, un comitet independent de evaluare ştiinţifică a publicat un document care confirmă că transmiterea informaţiilor ştiinţifice nu s-a făcut părtinitor. În luna aprilie, Comitetul Selectiv privind Ştiinţa şi Tehnologia al Camerei Comunelor din parlamentul englez a emis un raport care vine în sprijinul acestei evaluări.

sursa: Semnele Timpului

In vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.” (Daniel 12,1)

Când se încheie solia îngerului al treilea (Vezi Apocalipsa 14,9-11), harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Copiii lui Dumnezeu şi-au îndeplinit lucrarea. Ei au primit „ploaia târzie”, „înviorarea de la faţa Domnului”, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le stă înainte. în ceruri, îngerii se grăbesc încoace şi încolo. Un înger care vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea – încercarea finală a fost adusă asupralumii, şi toţi aceia care s-au dovedit credincioşi faţă de preceptele divine au primit „sigiliul Viului Dumnezeu”. Atunci, Isus îşi încetează mijlocirea în Sanctuarul de sus. El îşi ridică mâinile şi, cu un glas puternic, spune: „S-a sfârşit!”, şi toată oastea îngerească îşi scoate coroanele când El face acest anunţ solemn: „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 22,11). Fiecare caz a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. Hristos a făcut ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Numărul supuşilor Săi este hotărât;

„domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împăraţilor care sunt pretutindeni sub ceruri” sunt gata să fie date moştenitorilor mântuirii, iar Isus va domni ca împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.

Trăim în cea mai solemnă perioadă a istoriei acestei lumi. Viitorul mulţimilor care suprapopulează pământul este gata să se hotărască. Buna noastră stare viitoare şi chiar mântuirea altor suflete depind de calea pe care o alegem acum. Avem nevoie să fim călăuziţi de Duhul adevărului. Orice urmaş al lui Hristos trebuie să întrebe cu sinceritate: „Doamne, ce vrei să fac?” Avem nevoie să ne umilim înaintea Domnului cu post şi cu rugăciune şi să cugetăm mult la Cuvântul Său, în mod deosebit la scenele judecăţii. Ar trebui să căutăm acum o experienţă vie şi profundă în lucrurile lui Dumnezeu. Nu avem nicio clipă de pierdut. Evenimente de importanţă vitală au loc în jurul nostru; ne găsim pe terenul fermecat al lui Satana. Nu dormiţi, străjeri ai lui Dumnezeu! Vrăjmaşul vă pândeşte de aproape, fiind gata în orice clipă, dacă slăbiţi vegherea şi aţipiţi, să sară asupra voastră şi să

vă facă prada lui.

Mulţi sunt amăgiţi în ceea ce priveşte starea lor adevărată înaintea lui Dumnezeu. Ei se felicită pentru faptele rele pe care nu le fac şi uită să ţină cont de cele bune şi nobile pe care Dumnezeu le cere de la ei, dar pe care au neglijat să le facă. Nu este suficient ca ei să fie pomi în grădina lui Dumnezeu. Ei trebuie să răspundă aşteptărilor

Sale aducând roadă. El îi face răspunzători pentru că n-au împlinit tot binele pe care-1 puteau face, prin harul Său care i-ar fi întărit, în cărţile cerului, ei sunt trecuţi ca unii care încurcă locul. Cu toate acestea, nici cazul acestei categorii nu este fără nicio nădejde. Iubirea infinită, îndelung răbdătoare, încă mijloceşte pe lângă aceia care au dispreţuit mila lui Dumnezeu şi au călcat în picioare harul Său. „De aceea zice: ‘Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina. Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă… Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.” (Efeseni 5,14-16)

Când va veni timpul de încercare, se va vedea cine şi-a făcut din Cuvântul lui Dumnezeu regula de viaţă. Vara nu este nicio deosebire vizibilă între brazi şi alţi copaci; dar când vine crivăţul iernii, brazii rămân neschimbaţi, în timp ce alţi copaci sunt desfrunziţi. Tot aşa cel nesincer nu poate fi deosebit acum de creştinul adevărat, dar vremea când deosebirea se va vedea este chiar la uşi. Să se ridice împotrivirea, să capete putere bigotismul şi intoleranţa, să se aprindă prigoana, şi cei cu inima împărţită Şi făţarnicii se vor clătina şi se vor lăsa de credinţă, dar creştinul adevărat va sta tare ca o stâncă, iar credinţa lui va fi mai puternică şi nădejdea lui, mai strălucitoare decât în zilele de prosperitate.

Când papalitatea s-a stabilizat temeinic, lucrarea de înălţare a duminicii a continuat. Pentru o vreme, oamenii se ocupau cu lucrările agricole duminica, atunci când nu veneau la biserică, iar ziua a şaptea era încă privită ca Sabat. Dar schimbarea s-a produs treptat şi continuu. Celor implicaţi în slujbele sfinte le era interzis să se amestece într-o judecată sau discuţie particulară cu privire la duminică. La scurtă vreme după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se oprească de la munca obişnuită, sub pedeapsa unei amenzi pentru oamenii liberi şi a loviturilor în cazul robilor. Mai târziu, s-a decretat ca cei bogaţi să fie pedepsiţi cu pierderea a jumătate din avere şi, în cele din urmă, dacă stăruie, să fie făcuţi robi. Cei din clasele de jos erau trimişi în exil pe viaţă.

S-a făcut apel şi la minuni. Printre altele, s-a spus că un gospodar care tocmai voia să-şi are ogorul duminica şi-a curăţat plugul cu un fier, iar fierul i s-a lipit de mână şi 1-a purtat timp de doi ani, „spre marea lui durere şi ruşine”. (Francis West, Historical and Practicai Discourse on the Lord’s Day, pag. 174)

Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoţii de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii, să-i invite să meargă la biserică şi să-şi spună rugăciunile, ca să nu aducă vreo calamitate asupra lor şi asupra vecinilor. (…)

Decretele conciliilor dovedindu-se nesatisfăcătoare, autorităţile pământeşti au fost rugate să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor şi să-i oblige să se oprească de la lucru duminica. La un sinod ţinut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu o putere şi cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile bisericeşti şi impuse de autoritatea civilă în aproape toată creştinătatea. (Vezi Heylyn, History of the Sabbath, pag. 2, cap. 5, sec.7)

In mişcările care se dezvoltă acum în Statele Unite cu scopul de a asigura sprijinul statelor în favoarea instituţiilor şi a practicilor bisericii, protestanţii merg pe calea papalităţii. Ba mai mult, ei deschid uşa ca papalitatea să-şi recâştige în America protestantă supremaţia pe care a

pierdut-o în Lumea Veche. Şi ceea ce dă o mai mare însemnătate acestei mişcări este faptul că principala ţintă care se urmăreşte este impunerea păzirii duminicii – o practică ce îşi are originea în Roma şi pe care ea o pretinde ca semn al autorităţii sale. Acesta este spiritul papalităţii -spiritul de conformare la practicile lumeşti, venerarea tradiţiilor omeneşti mai presus de poruncile lui Dumnezeu – care pătrunde în bisericile protestante şi le conduce să facă aceeaşi lucrare de înălţare a duminicii, lucrare pe care papalitatea a făcut-o înaintea lor.

Dacă vrea să înţeleagă mijloacele ce vor fi folosite în lupta care se apropie cu grăbire, cititorul nu are decât să revadă raportul despre mijloacele pe care Roma le-a folosit pentru acelaşi scop în veacurile .trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care papistaşii şi protestanţii uniţi vor proceda cu aceia care leapădă dogmele lor, să cerceteze spiritul pe care Roma 1-a manifestat faţă de Sabat şi apărătorii lui.

Edictele regale, conciliile generale şi rânduielile bisericii, susţinute de puterea pământească, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a atins poziţia de cinste în lumea creştină. Prima măsură publică ce impune păzirea duminicii a fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.Hr.). Acest edict le cerea orăşenilor să se odihnească în „venerabila Zi a Soarelui”, dar îngăduia ţăranilor să-şi continue lucrările agricole. Cu toate că iniţial era o instituţie păgână, a fost impusă tuturor de către împărat după ce acesta a primit cu numele creştinismul.

Mandatul regal nedovedindu-se destul de puternic pentru înlocuirea autorităţii divine, Eusebiu, un episcop care căuta favoarea prinţilor şi care era un prieten deosebit şi un linguşitor al lui Constantin, a declarat că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nici măcar o singură mărturie din Scripturi ca dovadă în favoarea învăţăturii noi. însuşi Eusebiu, fără să vrea, recunoaşte falsitatea ei şi arată către adevăraţii autori a schimbării. „Toate lucrurile”, spunea el, „care trebuiau să fie făcute în Sabat au fost transferate în Ziua Domnului.” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). însă argumentul în favoarea duminicii, în ciuda lipsei lui de temeinicie, a slujit la încurajarea oamenilor pentru a :ălca Sabatul Domnului. Toţi aceia care doreau să fie onoraţi de lume au primit sărbătoarea populară.

Biserica Catolică rezervă clerului dreptul de a interpreta Scripturile.

(•••) Cu toate că Reforma le-a dat tuturor oamenilor Scripturile, acelaşi principiu care a fost susţinut de Roma îi opreşte pe credincioşii din bisericile protestante să cerceteze Biblia pentru ei înşişi. Ei sunt instruiţi sa primească învăţăturile aşa cum sunt interpretate de biserică, şi sunt mii de oameni care nu îndrăznesc să primească nimic, oricât de lămurit ar fi

descoperit în Scriptură, care este contrar crezului lor sau învăţăturii stabilite de biserica lor.

Cu toate că Biblia este plină de avertizări împotriva învăţătorilor rătăciţi, mulţi sunt gata să-şi încredinţeze sufletele spre păstrare clerului. Există astăzi mii de susţinători ai religiei care nu pot prezenta niciun alt motiv pentru punctele de credinţă pe care le susţin decât că aşa au fost învăţaţi de conducătorii lor religioşi. Ei trec pe lângă învăţăturile Mântuitorului ca şi când nu-L observă şi acordă o încredere deplină cuvintelor slujitorilor bisericii. Dar sunt aceşti slujitori infailibili? Cum ne putem încredinţa sufletele călăuzirii lor dacă nu ştim din Cuvântul lui Dumnezeu că ei sunt purtătorii de lumină? Lipsa de curaj moral pentru a nu păşi pe urmele trasate de lume îi conduce pe mulţi să-i urmeze pe cei învăţaţi şi, prin împotrivirea lor de a cerceta pentru ei înşişi, ajung legaţi fără nădejde în lanţurile rătăcirii. Ei văd că adevărul pentru vremea aceasta este lămurit prezentat în Biblie şi simt puterea Duhului Sfânt care însoţeşte vestirea lui, cu toate acestea, îngăduie ca împotrivirea clerului să-i îndepărteze de la lumină. Cu toate că raţiunea şi conştiinţa sunt convinse, aceste suflete amăgite nu îndrăznesc să gândească altfel decât slujitorul bisericii lor; iar judecata lor personală, interesele lor veşnice sunt jertfite necredinţei, mândriei şi prejudecăţii altuia.

Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său pentru a ne familiariza cu învăţăturile lui şi pentru a şti ce anume cere El de la noi. Când învăţătorul legii a venit la Domnul Isus cu întrebarea: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”, Măntuitorul 1-a trimis la Scripturi, spunând: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” Neştiinţa nu va scuza nici pe tânăr şi nici pe bătrân şi nu-i va scuti de pedeapsa pentru călcarea Legii lui Dumnezeu; deoarece în mâna lor se află o prezentare corectă a acelei Legi, a principiilor şi cerinţelor ei. Nu este suficient să avem intenţii bune; nu este suficient să facă cineva ce crede că este bine sau ce îi spune un slujitor al bisericii că este drept. Mântuirea sufletului său este în joc şi trebuie să cerceteze Scripturile pentru el însuşi. Oricât de puternice i-ar fi convingerile, oricât de convins ar fi că slujitorul acela ştie care este adevărul, acestea nu pot constitui pentru el o temelie. El are o hartă care-i arată fiecare semn pe calea lui către cer şi n-ar trebui să meargă pe ghicite.

Prima şi cea mai înaltă datorie a oricărei fiinţe raţionale este să înveţe din Scripturi ce este adevărul şi apoi să meargă în lumină, încurajându-i si pe alţii să-i urmeze exemplul. Trebuie să studiem Biblia zi de zi, cu

sarguinţă, cântărind fiecare gând şi comparând verset cu verset. Cu ajutorul lui Dumnezeu trebuie să ne formăm păreri personale, pentru că vom răspunde personal înaintea Sa.

Adevărurile cele mai clar descoperite în Biblie au fost învăluite în îndoială şi în întuneric de către oameni învăţaţi, care, având pretenţia că au înţelepciune, învaţă că Scripturile au un înţeles mistic, ascuns, spiritual,

un înţeles care nu iese la iveală în limbajul folosit în ea. Aceşti oameni sunt învăţători rătăciţi. Unei asemenea categorii i-a spus Isus: „Nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Marcu 12,24). Limbajul Bibliei trebuie să fie explicat după înţelesul lui evident, cu excepţia situaţiilor în care se foloseşte un simbol sau o figură de stil. Hristos a dat făgăduinţa: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască… învăţătura.”

(Ioan 7,17). Dacă oamenii ar lua Biblia aşa cum este, dacă n-ar fi învăţători neadevăraţi care să-i rătăcească şi să le încurce minţile, s-ar îndeplini o lucrare care le-ar produce bucurie îngerilor şi ar aduce la staulul lui Hristos mii şi mii de oameni care acum pribegesc în rătăcire.

LIBERTATEA CiVILĂ Şl CEA RELIGIOASĂ. AMENINŢATE
Protestanţii s-au amestecat cu catolicii şi au ocrotit papalitatea. Ei au făcut compromisuri şi concesii de care chiar şi papistaşii au fost surprinşi când le-au văzut şi pe care n-au putut să le înţeleagă. Oamenii închid ochii faţă de caracterul adevărat al românismului şi faţă de primejdiile de care trebuie să se teamă şi care provin din supremaţia lui. Oamenii trebuie treziţi să se împotrivească înaintării acestui duşman primejdios al libertăţilor religioase şi civile.
Mulţi protestanţi socotesc că religia catolică nu este atrăgătoare şi că slujba ei este un şir de ceremonii fără înţeles şi plictisitoare. Aici greşesc. (…)

mai departe »

“Europa se apropie de recesiune, la fel ca si Japonia, in timp ce presiunile asupra economiei SUA cresc.

Zona euro a dvenit vulnerabila la pericolul unei recesiuni…Aceasta este pentru prima data de la inceputul anilor ´90 si pana acum cand produsul intern brut al celor 15 tari care impart moneda unica scade.

Marile economii in declin 

“Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie: vedeti sa nu va inspaimantati, caci toate aceste lucruri trebuie sa se intample.Dar sfarsitul tot nu va fi atunci.”(Matei 24 : 6)

Tinand cont de evenimentele care se succed cu o repeziciune de nebanuit, ne dam seama ca profetiile pe care Dumnezeu ni le-a transmis prin Cartea Sfanta – Biblia – incep sa iasa in evidenta.

In ultimele zile am auzit de razboiul declarat intre Georgia si Rusia, si imediat mi-a venit in minte acest verset – “Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie: vedeti sa nu va inspaimantati, caci toate aceste lucruri trebuie sa se intample.Dar sfarsitul tot nu va fi atunci.”(Matei 24 : 6) –Oare Dumnezeu ne-ar duce pe noi in eroare?

Daca luam la rand profetiile din trecut – profetizate prin prooroci de catre Isus – descoperim ca s-au implinit cu exactitate.

Chiar si descoperirile cele mai fastuase ale oamenilor de stiinta, ajung la un moment dat unde se blocheaza si revin la declaratiile Bibliei privind existenta planetei si a omului.

El ne-a trimis aceasta avertizare, ca o incurajare, dandu-ne puterea sa trecem peste ea cu usurinta.

“Un neam se va scula impotriva altui neam, si o imparatie impotriva altei imparatii: si, pe alocuri, vor fi cutremure de pamant, foamete si ciumi”(Matei 24 : 7)

Acest lucru deja se intampla.Vrajmasia pusa de Satana in inimile oamenilor duce la razvratire , ceea ce ii face pe oameni sa se comporte in felul acesta: jafuri, furturi, talharii, violuri, culminand cu cea mai grea fapta – crima – .Caracterul lui Lucifer determina dezvoltarea razvratirii in inimile conducatorilor tarilor dominante , si sa “explodeze” intr-un razboi unde cu siguranta are de “castigat” sufletele celor nepregatiti.

Deasemenea la tot pasul auzim despre calamitati. Fie despre cutremure, inundatii, incendii de proportii, furtuni, chiar si uragane.Toate aceste dezastre naturale sunt conduse in asa fel incat sa distruga vietile oamenilor .

Oare pana la urma aceste simple versete din Biblie sunt puse la intamplare?Dumnezeu ne trimite har pentru a putea rezista tentatiilor zilnice si a face fata ispitelor lui Satana, deoarece doreste ca si noi sa fim alaturi de El in Imparatia Sa.

Gandeste-te la ele si trage o concluzie care te poate ajuta sa iei o hotarare in privinta mantuirii…

Incă de la începutul marii lupte din ceruri, scopul lui Satana a fost să distrugă Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a aduce la îndeplinire lucrul acesta s-a răsculat împotriva Creatorului şi, cu toate că a fost aruncat din cer, a continuat aceeaşi luptă pe pământ. Ţinta pe care a urmărit-o permanent a fost să-i amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a realizat fie prin lepădarea Legii în întregime, fie prin lepădarea unuia dintre principiile ei, dar rezultatul va fi în cele din urmă acelaşi. Cine calcă „o singură poruncă” arată dispreţ pentru toată Legea; influenţa şi exemplul lui sunt de partea neascultării, iar el devine „vinovat de toate” (Iacov 2,10).

Căutând să arunce dispreţ asupra preceptelor divine, Satana a pervertit învăţăturile Bibliei şi aceste rătăciri au fost în felul acesta încorporate în credinţa miilor de oameni care mărturisesc a crede în Scriptură. Ultima mare luptă dintre adevăr şi rătăcire nu este decât bătălia finală a unei lupte îndelungate cu privire la Legea lui Dumnezeu. în această luptă intrăm acum – o luptă între legile oamenilor şi preceptele lui Iehova, între religia Bibliei şi religia fabulelor şi a tradiţiei.

NESOCOTIREA AUTORITĂŢII DIVINE

Factorii care se vor uni împotriva adevărului şi neprihănirii în această luptă sunt acum la lucru. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost dat cu preţul atâtor suferinţe şi sânge, este prea puţin preţuit. Biblia este la îndemâna tuturor, dar puţini sunt aceia care o primesc cu adevărat ca fiind călăuza vieţii. Necredinţa predomină într-o proporţie alarmantă, nu numai în lume, ci chiar şi în biserică. Mulţi au ajuns să combată chiar învăţăturile care constituie stâlpii credinţei

creştine. Faptele mari ale creaţiunii, aşa cum sunt prezentate de scriitorii inspiraţi, căderea omului, ispăşirea, perpetuitatea Legii lui Dumnezeu sunt practic lepădate, fie cu totul, fie în parte, de cei mai mulţi din lumea aşa-zis creştină. Mii de oameni care se mândresc cu înţelepciunea şi cu i; dependenţa lor socotesc ca o dovadă de slăbiciune a-şi pune cineva încrederea în Biblie; ei consideră că este o dovadă de talent superior şi de cultură să găsească greşeli în Scripturi, să denatureze şi să nege cele n ai importante adevăruri ale ei. Mulţi slujitori ai Evangheliei, profesori şi învăţători îi învaţă pe oameni că Legea lui Dumnezeu a fost schimbată sau desfiinţată, iar aceia care privesc cerinţele ei ca fiind încă valabile şi c nsideră că trebuie ascultate literal sunt socotiţi ca meritând numai \ itjocură sau dispreţ.

Respingând adevărul, oamenii îl resping pe Autorul lui. Călcând Legea lui Dumnezeu, ei neagă autoritatea Legiuitorului. Este tot atât de uşor să faci un idol din învăţăturile şi teoriile rătăcite cum este să modelezi un idol din lemn sau din piatră. Reprezentând greşit atributele divine, Satana îi ce nduce pe oameni să şi-L imagineze pe Dumnezeu într-un fel neadevărat, în viaţa multora, un idol filozofic este întronat în locul lui Iehova, în timp ce viul Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său, în Hristos şi în Iu rările creaţiunii, este slujit doar de puţini. Mii de oameni zeifică natura, în timp ce îl leapădă pe Creatorul şi Dumnezeul naturii. Deşi într-o formă diferită de cum exista în vechiul Israel din zilele lui Ilie, idolatria există şi în lumea creştină de astăzi. Dumnezeulmultoradintrepretinşii oameni înţelepţi, file ofi, poeţi, politicieni, ziarişti – dumnezeul lumii moderne, al multor colegii şi universităţi, chiar şi al mor instituţii teologice – este doar cu puţin mai bi i decât Baal, zeul soare al Feniciei.

Nicio rătăcire primită de lumea creştină nu se ridică mai îndrăzneţ împotriva autorităţii cerului, niciuna nu este mai opusă raţiunii, niciuna nu este mai ucigătoare în consecinţele ei decât învăţătura modernă, care câştigă teren atât de repede, că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie pentru  oameni. Fiecare popor îşi are legile lui, care cer respect şi ascultare – nicio guvernare nu poate exista fără ele. Şi atunci cum se poate concepe ca Făcătorul cerurilor şi al pământului să nu aibă nicio lege care să guverneze fiinţele pe care le-a creat? Să presupunem că demnitarii ar declara în mod public că legile care guvernează ţara lor şi ocrotesc drepturile cetăţenilor lor n-ar fi obligatorii, că ele restrâng libertatea oamenilor şi de aceea n-ar trebui să fie ascultate – cât timp ar mai fi îngăduiţi astfel de oameni la conducere? Dar este oare un delict mai grav să dispreţuieşti legile statelor şi ale naţiunilor decât să calci acele precepte divine care sunt temelia oricărei guvernări?

PUTEM NOI SĂ DESFIINŢĂM LEGEA LUI DUMNEZEU?

Ar fi cu mult mai potrivit pentru naţiuni să-şi abroge legile şi să le îngăduie oamenilor să facă ce le place decât pentru Conducătorul universului să-Şi anuleze Legea şi să lase lumea fără un standard care să-1 condamne pe cel vinovat sau să-1 îndreptăţească pe cel ascultător. Am dori oare să cunoaştem rezultatele anulării Legii lui Dumnezeu? Experimentul a fost făcut. Teribile au fost scenele care au avut loc în Franţa atunci când ateismul a devenit puterea stăpânitoare. S-a demonstrat atunci înaintea lumii că lepădarea restricţiilor pe care Dumnezeu le-a impus înseamnă acceptarea regulilor impuse de cel mai crud dintre tirani. Când măsura neprihănirii este îndepărtată, este deschisă calea ca prinţul întunericului să ia puterea pe pământ.

Oriunde sunt lepădate preceptele divine, păcatul încetează să mai fie privit ca păcat, iar neprihănirea nu este de dorit. Aceia care refuză să se supună guvernării lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi pentru a se conduce pe ei înşişi. Prin învăţăturile lor vătămătoare, spiritul de nesupunere este semănat în inimile copiilor şi ale tinerilor, care din fire nu pot suporta să fie conduşi, iar urmarea va fi o societate nelegiuită şi imorală. în timp ce-şi bat joc de credulitatea acelora care ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, extrem de mulţi oamenii primesc cu uşurinţă amăgirile lui Satana. Ei dau frâu liber plăcerii şi practică păcatele care au adus judecăţile asupra păgânilor.

ROADELE UNOR VREMURI DE NEASCULTARE

Aceia care îi învaţă pe oameni să privească poruncile lui Dumnezeu cu uşurinţă seamănă neascultare pentru a culege neascultare. Dacă sunt date la o parte restricţiile impuse de Legea divină, în curând legile omeneşti nu vor mai fi luate în seamă. Din cauză că Dumnezeu interzice practicile necinstite, pofta, minciuna şi înşelăciunea, oamenii sunt înclinaţi să respingă principiile Sale, pe care le socotesc o piedică în calea prosperităţii lor pământeşti; dar urmările îndepărtării acestor precepte vor fi atât de grave încât nu se pot anticipa. Să presupunem că legea n-ar mai fi obligatorie, atunci de ce să mai existe teama de

consecinţele neascultării de ea? Proprietatea n-ar mai fi sigură. Oamenii ar lua bunurile vecinului prin violenţă, iar cel mai tare ar deveni cel mai bogat. Nici viaţa n-ar mai fi respectată. Votul căsătoriei n-ar mai sta ca un bastion pentru apărarea familiei. Cine ar avea puterea, dacă ar dori, ar putea lua nevasta vecinului prin violenţă. Porunca a cincea ar fi îndepărtată împreună cu a patra. Copiii nu s-ar sfii să le ia viaţa părinţilor lor, dacă astfel şi-ar putea împlini dorinţa inimii lor stricate.

Lumea civilizată ar deveni o hoardă de hoţi şi de asasini, iar pacea, liniştea şi fericirea ar fi alungate de pe pământ.

Incă de acum, învăţătura că oamenii sunt eliberaţi de ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu a slăbit puterea obligaţiei morale şi a deschis stăvilarele ca nelegiuirea să vină asupra lumii. Nelegiuirea, risipa şi corupţia se revarsă peste noi ca un val copleşitor. în familie, Satana este la lucru. Steagul lui flutură chiar şi în căminele aşa-zis creştine. Gelozia, bănuielile, făţărnicia, înstrăi­narea, rivalitatea, lupta, trădarea încrederii sacre, îngăduirea poftei se află acolo. întregul sistem de principii şi de învăţături religioase, care ar trebui să constituie temelia şi structura vieţii sociale, pare a fi un edificiu gata sase prăbuşească în ruină. Criminalii cei mai josnici, când sunt aruncaţi în închisoare pentru delictele comise, adesea primesc daruri şi ajung în centrul atenţiei ca şi când ar fi obţinut o distincţie de invidiat. Se face o mare publicitate caracterului şi crimelor lor. Presa publică amănunte revoltătoare cu privire la vicii, iniţiindu-i în felul acesta şi pe alţii în practicarea înşelătoriei, furtului şi a crimei, iar Satana tresaltă pentru succesele planurilor lui diabolice. Pasiunea nebunească a viciului, violenţa cu care se ia viaţa, creşterea teribilă a necumpătării şi a nelegiuirii peste orice măsură trebuie să îi trezească pe toţi aceia care se tem de Dumnezeu şi să-i facă să se întrebe ce se poate face pentru a opri valul răului.

CORUPŢIA IN CURŢILE DE JUSTIŢIE

Curţile de justiţie sunt corupte. Conducătorii sunt mânaţi de dorinţa după câştig şi de iubirea de plăceri senzuale. Necumpătarea a întunecat minţile multora, aşa încât Satana a pus stăpânire aproape deplină asupra lor. Juriştii sunt pervertiţi, mituiţi, înşelaţi. Beţia şi petrecerile, pasiunea, gelozia, necinstea de orice fel sunt prezente printre aceia care aplică legile. „Adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie.” (Isaia 59,14)

Nelegiuirea şi întunericul spiritual care au dominat în timpul supremaţiei Romei au fost urmarea inevitabilă a îndepărtării Scripturilor, dar unde trebuie găsită cauza necredinţei larg răspândite, a lepădării

Legii lui Dumnezeu şi a stricăciunii care este legată de acestea într-o vreme de libertate religioasă care are lumina deplină a iluminării Evangheliei? Acum, pentru că nu mai poate ţine lumea sub stăpânire prin interzicerea Scripturilor, Satana recurge la alte mijloace pentru a-şi atinge acelaşi scop. Distrugerea credinţei în Biblie slujeşte scopului lui la fel de bine ca distrugerea Bibliei înseşi. Prin introducerea ideii că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie, el îi conduce pe oameni să o calce ca şi când ar fi întru totul necunoscători ai preceptelor ei. Şi acum, ca şi în veacurile trecute, el a lucrat prin biserică pentru a-şi realiza planurile. Organizaţiile religioase ale zilei au refuzat să asculte 2 devărurile nepopulare, descoperite clar în Scripturi, şi, combătându-le, au adoptat interpretări şi au luat poziţii care au semănat pe o scară largă minţele necredinţei. Agăţându-se de rătăcirea papală despre nemurirea naturală a sufletului şi conştienta omului în moarte, au lepădat singura : cărare împotriva amăgirilor spiritismului. învăţătura cu privire la chinurile veşnice i-a condus pe mulţi să nu mai creadă în Biblie. Când citesc cuvintele poruncii a patra, mulţi învăţători populari descoperă că Dumnezeu porunceşte păzirea Sabatului zilei a şaptea, aşa că, pentru a se elibera de o datorie pe care nu sunt gata să o îndeplinească, ei declară că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie. în felul acesta, resping Legea şi, odată cu ea, Sabatul. Când lucrarea pentru reforma Sabatului se extinde, această lepădare a Legii divine, pentru a evita cerinţele poruncii a patra, va deveni aproape generală. învăţăturile conducătorilor religiei au deschis uşa pentru necredinţă, spiritism şi dispreţuirea Legii sfinte a lui Dumnezeu. Asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină.

CUM POATE FI REMEDIATĂ DECĂDEREA MORALĂ

Cu toate acestea, chiar această categorie de oameni susţine că rapida răspândire a stricăciunii este cauzată în mare parte de profanarea aşa-numitului „Sabat creştin” şi că impunerea păzirii duminicii ar reface într-o mare măsură starea morală a societăţii. Această susţinere este accentuată îndeosebi în America, unde învăţătura cu privire la Sabatul adevărat a fost predicată pe scară largă. Aici, lucrarea de cumpătare, una dintre cele

mai proeminente şi importante dintre reformele morale, este adesea combinată cu mişcarea duminicală, iar apărătorii acesteia din urmă se prezintă ca unii care lucrează pentru promovarea celor mai înalte interese ale societăţii. Aceia care refuză să se alieze cu ei sunt denunţaţi ca fiind duşmanii reformei şi ai cumpătării. Dar faptul că mişcarea pentru întemeierea rătăcirii este corelată cu o lucrare bună în ea însăşi nu este un argument pentru aprobarea rătăcirii. Putem ascunde otrava, amestecând-o cu o hrană sănătoasă, dar nu-i putem schimba natura. Din contră, devine şi mai primejdioasă şi este mai uşor de luat de către cei neavizaţi. Unul dintre planurile lui Satana este acela de a amesteca rătăcirea cu destul adevăr pentru a o face plauzibilă. Conducătorii mişcării duminicale pot să susţină unele reforme de care oamenii au nevoie, principii care sunt în armonie cu Biblia, şi, cu toate acestea, dacă împreună cu ele se află şi o cerinţă contrară Legii lui Dumnezeu, slujitorii lui Dumnezeu nu se pot uni cu ei. Nimic nu poate justifica îndepărtarea poruncilor lui Dumnezeu în favoarea preceptelor oamenilor.

Prin cele două mari rătăciri, nemurirea sufletului şi sfinţirea duminicii, Satana îi va aduce pe oameni sub robia amăgirilor sale. în timp ce prima pune temelia spiritismului, ultima creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor afla în primele rânduri pentru a prinde mâna spiritismului; ei vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea romană şi, sub influenţa acestei uniri întreite, această ţară va merge pe urmele Romei pentru a călca în picioare drepturile conştiinţei.

Deoarece spiritismul imită din ce în ce mai mult creştinismul cu numele, el are o putere mai mare să amăgească şi să prindă în cursă. După concepţia actuală, chiar şi Satana s-a convertit. El va apărea sub forma unui înger de lumină. Prin mijlocirea spiritismului se vor face minuni, mulţi bolnavi vor fi vindecaţi şi multe minuni vor avea loc, lucruri ce nu se pot contesta. Şi pentru că duhurile îşi vor mărturisi credinţa în Biblie şi vor manifesta respect pentru instituţiile bisericii, lucrarea lor va fi acceptată ca o manifestare a puterii divine.

DEOSEBIREA DINTRE CEI CREDINCIOŞI SI LUME

Linia de deosebire dintre creştinii cu numele şi cei nelegiuiţi abia se mai distinge astăzi. Membrii bisericii iubesc ce iubeşte lumea şi sunt gata

să se unească cu ea, iar Satana s-a hotărât să-i unească într-o singură organizaţie şi în felul acesta să-şi întărească puterea, aruncându-i în rândurile spiritismului. Papistaşii care se laudă cu minunile, ca fiind un semn sigur al bisericii adevărate, vor fi amăgiţi cu uşurinţă de această putere făcătoare de minuni, iar protestanţii care au lepădat scutul adevărului vor fi amăgiţi şi ei. Papistaşii, protestanţii şi cei lumeşti vor primi în egală măsură o formă de evlavie fără putere şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru pocăinţa lumii întregi şi pentru inaugurarea mileniului mult aşteptat.

CALEA SPRE RUINĂ

Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând a aduce o ordine nouă şi un sistem mai înalt de credinţă religioasă, dar, în acelaşi timp, lucrează ca un nimicitor. Ispitele lui duc mulţimile la ruină. Necumpătarea detronează raţiunea; urmează îngăduinţa senzuală, lupta şi vărsarea de sânge. Satana găseşte plăcere în război, căci el provoacă pasiunile cele mai rele ale sufletului şi ni niceşte pentru veşnicie victimele cufundate în viciu şi în sânge. Ţinta lui este să provoace popoarele la război unul împotriva altuia, pentru că în felul acesta poate îndepărta minţile oamenilor de la lucrarea de pregătire pentru a sta în ziua lui Dumnezeu.

Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-1 chinuiască pe Iov, cât de repede turmele, cirezile, robii, casele şi copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ce a spus – îşi va retrage binecuvântările de pe pământ şi îşi va îndepărta grija ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale, învăţându-i şi obligându-i şi pe alţii să facă la fel. Satana stăpâneşte peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte.

în timp ce va apărea înaintea oamenilor ca un mare medic, care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum este la lucru. în accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, provocând foamete şi suferinţă. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. „Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc…, ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic.” (Isaia 24,4.5)

CAUZA CELUI RĂU PUSĂ ÎNTR-O FALSĂ LUMINĂ BUNĂ

Atunci, amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care îi slujesc lui Dumnezeu sunt cauza tuturor acestor rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia Cerului va pune toate necazurile pe seama acelora a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru cei care o calcă. Se va spune că oamenii îl insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respectul cuvenit duminicii, aduc tulburare asupra poporului, împiedicându-1 să se bucure din nou de favoarea divină şi prosperitate materială. în felul acesta, va fi din nou auzită acuzaţia adusă în vechime slujitorului lui Dumnezeu: „Abia a zărit Ahab pe Ilie şi i-a zis: ‘Tu eşti

acela care nenoroceşti pe Israel?’ Ilie a răspuns: ‘Nu eu nenorocesc pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali?’ (1 Regi 18,17.18). Când mânia oamenilor va fi provocată prin acuzaţii neadevărate, ei vor acţiona faţă de trimişii lui Dumnezeu la fel ca Israelul apostat faţă de Ilie.

Puterea de a face minuni se va descoperi prin spiritism şi îşi va exercita influenţa împotriva acelora care aleg să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Comunicările din partea duhurilor vor declara că Dumnezeu le-a trimis pentru a-i convinge de rătăcirea lor pe aceia care leapădă duminica, afirmând că legile ţării trebuie ascultate ca fiind Legea lui Dumnezeu. Ele vor deplânge marea nelegiuire din lume şi vor susţine mărturia învăţătorilor religioşi, care susţin că starea morală decăzută este cauzată de necinstirea duminicii. Mare va fi indignarea impotriva tuturor acelora care refuză să accepte mărturia lor.

Modul de a proceda al lui Satana în această luptă finală cu poporul lui Dumnezeu este acelaşi pe care 1-a folosit la începutul marii con­troverse din ceruri. El pretindea că vrea să promoveze stabilitatea cârmuirii divine, în timp ce în ascuns depunea toate eforturile pentru

a se asigura că va fi îndepărtată. Şi astfel, punea în contul îngerilor  credincioşi chiar lucrarea pe care el însuşi se străduia să o îndeplinească. Aceeaşi lucrare de amăgire a marcat istoria Bisericii Catolice. Ea a susţinut că lucrează ca vicerege al Cerului, în timp ce a căutat să se înalţe mai presus de Dumnezeu şi să schimbe Legea Sa. Sub conducerea Romei, aceia care au suferit moartea pentru credincioşia lor faţă de Evanghelie au fost denunţaţi ca răufăcători, au fost declaraţi ca fiind în alianţă cu Satana şi s-a folosit orice mijloc posibil pentru a-i acoperi de ruşine, pentru a-i face să apară în ochii oamenilor, şi chiar în ochii lor, ca cei mai odioşi criminali. Tot aşa va fi şi acum. în timp ce caută să-i distrugă pe aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, Satana va face ca tocmai ei să fie acuzaţi de călcarea Legii, ca unii care îl dezonorează pe Dumnezeu şi aduc pedepsele Lui asupra lumii.

LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ A OMULUI

Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa, dar calea continuă a lui Satana – pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel – este constrângerea prin cruzime. Inspirând teamă, Satana încearcă să domine conştiinţa şi să-şi asigure închinarea. Pentru împlinirea acestui ţel, el lucrează prin autorităţile religioase şi

pământeşti, mobilizându-le să impună legile omeneşti ca o sfidare a Legii lui Dumnezeu.

Aceia care cinstesc Sabatul biblic vor fi denunţaţi ca vrăjmaşi ai legii şi ai ordinii, ca unii care calcă în picioare preceptele morale ale societăţii, provocând anarhie şi corupţie şi aducând pedepsele lui Dumnezeu asupra pământului. Stăruinţa de a nu-şi călca pe conştiinţă va fi socotită ca încăpăţânare, îndărătnicie şi dispreţ faţă de autoritate. Ei vor fi acuzaţi că sunt nemulţumiţi de cârmuire. Slujitorii bisericii care contestă obligativitatea Legii divine vor prezenta de la amvoane datoria de a se da ascultare autorităţilor civile ca fiind rânduite de Dumnezeu, în sălile legislative şi în curţile de judecată, păzitorii Sabatului vor fi greşit prezentaţi şi condamnaţi. O falsă interpretare va fi dată cuvintelor lor, iar asupra motivelor lor va fi pusă cea mai rea intenţie.

UNIREA DINTRE STAT SI BISERICĂ

Când resping argumentele clare, scripturistice, în apărarea Legii lui Dumnezeu, bisericile protestante vor dori să-i aducă la tăcere pe aceia a căror credinţă n-o pot dovedi greşită cu ajutorul Bibliei. Cu toate că închid ochii faţă de acest fapt, ele adoptă acum o cale care va duce la prigonirea acelora care refuză în mod conştient să facă ce face restul lumii creştine şi sa recunoască pretenţiile sabatului papal.

Demnitarii bisericii şi ai statului se vor uni pentru a corupe, a convinge sau a constrânge toate clasele de oameni să cinstească duminica. Lipsa autorităţii divine va fi înlocuită cu decretele prigonitoare. Corupţia politică distruge iubirea de dreptate şi respectul pentru adevăr. Chiar şi în America cea liberă, pentru a-şi asigura favoarea publică, conducătorii şi legiuitorii se vor supune cererii populare de a da o lege care să impună păzirea duminicii. Libertatea de conştiinţă, obţinută cu un sacrificiu atât de mare, nu va mai fi respectată. în lupta care se apropie cu grăbire, vom vedea exemplificate cuvintele profetului: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” (Apocalipsa 12,17).

Românismul este privit acum de protestanţi cu o bunăvoinţă mult mai mare decât în anii de mai înainte. în acele ţări unde catolicismul nu este în ascendenţă şi unde adepţii papalităţii aleg o cale de împăcare pentru a câştiga influenţă, se arată o indiferenţă crescută faţă de învăţăturile care despart bisericile reformate de ierarhia papală; câştigă teren părerea că, în fond, în punctele principale, nu ne deosebim atât de mult cum s-a presupus şi că o mică cedare din partea noastră ne va duce la o mai bună înţelegere cu Roma. A fost o vreme când protestanţii puneau mare preţ pe libertatea de conştiinţă câştigată atât de scump. Ei îşi învăţau copiii să dezaprobe papalitatea şi susţineau că a căuta înţelegere cu Roma înseamnă necredincioşie faţă de Dumnezeu. Dar cât de deosebite sunt sentimentele pe care le exprimă acum!

Apărătorii papalităţii declară că biserica a fost vorbită de rău, iar lumea protestantă este înclinată să accepte această declaraţie. Mulţi susţin că este nedrept să judecăm biserica de astăzi după urâciunile şi absurdităţile care au caracterizat domnia ei în veacurile de neştiinţă şi de întuneric. Ei îi scuză cruzimea îngrozitoare, punând-o pe seama barbariei din vremea aceea şi susţin că influenţa civilizaţiei moderne i-a schimbat sentimentele.

Au uitat oare aceste persoane pretenţia de infailibilitate susţinută timp de opt sute de ani de către această putere arogantă? Departe de a fi renunţat la ea, această pretenţie a fost afirmată în secolul XIX cu o mai mare greutate decât oricând mai înainte. Din moment ce Roma susţine că „biserica n-a greşit niciodată” şi „după Scripturi nici nu va greşi” (John L.

von Mosheim, Institutes ofEcdesiastical History, book 3, century II, part 2, chapter 2, section 9, note 17), cum poate renunţa ea la principiile care i-au călăuzit drumul în veacurile trecute?

ROMA PRETINDE CĂ ESTE INFAILIBILĂ

Biserica papală nu va renunţa niciodată la pretenţia de infailibilitate. Ea susţine că tot ce a făcut, persecutându-i pe aceia care au respins dogmele ei, este drept şi n-ar repeta ea aceleaşi fapte dacă i s-ar oferi ocazia? Dacă ar fi înlăturate restricţiile impuse acum de guvernele pământeşti, iar Roma ar fi pusă din nou în puterea ei de mai înainte, foarte repede s-ar vedea o renaştere a tiraniei şi a persecuţiei ei.

Un  scriitor foarte  cunoscut vorbeşte astfel despre atitudinea ierarhiei papale în ceea ce priveşte libertatea de conştiinţă şi despre primejdiile care ameninţă îndeosebi Statele Unite datorită succesului politicii ei.

„Există mulţi care cred că este o copilărie sau o superstiţie să ne temem de catolicismul Romei în Statele Unite. Unii ca aceştia nu văd nimic în caracterul şi atitudinea romaniştilor care să fie împotriva instituţiilor noastre libere şi nu găsesc nimic ieşit din comun în creşterea lor. De aceea, să comparăm mai întâi unele principii fundamentale ale guvernării noastre cu acelea ale Bisericii Catolice.

„Constituţia Statelor Unite garantează libertatea de conştiinţă. Nimic nu este mai scump şi mai fundamental decât aceasta. Papa Pius al IX-lea, în Enciclica sa din 15 august 1854, spunea: ‘învăţăturile absurde şi greşite în apărarea libertăţii de conştiinţă sunt o erezie ucigătoare – cea mai îngrozitoare crimă într-un stat’. Acelaşi papă, în Enciclica din 8 decembrie 1864, îi anatemiza pe ‘aceia care susţin libertatea de conştiinţă şi a închinării religioase’ şi pe ‘toţi aceia care susţin că biserica nu poate folosi forţa.

Tonul paşnic al Romei în Statele Unite nu cere implicit şi o schimbare a inimii. Ea este îngăduitoare acolo unde nu are putere. Episcopul O’Connor spune: ‘Libertatea religioasă este tolerată numai atâta vreme cât nu reprezintă o ameninţare pentru lumea catolică’… Arhiepiscopul din St. Louis spunea odată: ‘Erezia şi necredinţa sunt crime; şi în ţările creştine, ca Italia şi Spania de exemplu, unde toţi oamenii sunt catolici şi unde religia catolică este o parte esenţială a legii ţării, ele sunt pedepsite la fel ca celelalte crime’…” (Josiah Strong, Our Country, eh. 5,2-4)

SITUAŢIA REALĂ A CATOLICISMULUI SI A PROTESTANTISMULUI MODERN

Este adevărat că există creştini sinceri în Biserica Romano-Catolică. Mii de oameni din această biserică îl slujesc pe Dumnezeu după cea mai bună lumină pe care o au. Ei nu au avut acces la Cuvântul Său, de aceea nu cunosc adevărul. Ei n-au văzut niciodată contrastul dintre o slujire din inimă şi o slujire în forme şi ceremonii. Dumnezeu priveşte cu dragoste plină de milă asupra acestor suflete, aşa cum sunt educate într-o credinţă amăgitoare şi nesatisfăcătoare. El va face ca razele de lumină să pătrundă prin întunericul des, care îi înconjoară pe aceşti oameni. El le va descoperi adevărul aşa cum este în Isus şi mulţi încă vor lua poziţie împreună cu poporul Său.

Dar românismul, ca sistem, nu este mai mult în armonie cu Evanghelia lui Hristos acum decât în oricare altă perioadă din istoria lui. Bisericile protestante se afundă într-o mare întunecime dacă nu vor lua aminte la semnele vremurilor. Biserica Romană ţinteşte departe în planurile şi în căile ei de lucru. Ea foloseşte orice ocazie pentru a-şi extinde influenţa şi a-şi mări puterea în pregătirea pentru o luptă crudă şi hotărâtă, pentru a-şi recâştiga controlul asupra lumii, a reîncepe prigoana şi a strica tot ce a făcut protestantismul. Catolicismul câştigă teren în orice direcţie. Se poate vedea creşterea numărului de biserici şi de capele în ţările protestante. Priviţi la popularitatea colegiilor şi seminarelor catolice în America, într-o mare măsură patronate de protestanţi. Urmăriţi creşterea ritualismului în Anglia şi frecventele dezertări  către  rândurile   catolicilor.   Aceste  lucruri  ar  trebui  să trezească îngrijorarea tuturor acelora care preţuiesc principiile curate ale Evangheliei.

LIBERTATEA CiVILĂ Şl CEA RELIGIOASĂ. AMENINŢATE

Protestanţii s-au amestecat cu catolicii şi au ocrotit papalitatea. Ei au făcut compromisuri şi concesii de care chiar şi papistaşii au fost surprinşi când le-au văzut şi pe care n-au putut să le înţeleagă. Oamenii închid ochii faţă de caracterul adevărat al românismului şi faţă de primejdiile de care trebuie să se teamă şi care provin din supremaţia lui. Oamenii trebuie treziţi să se împotrivească înaintării acestui duşman primejdios al libertăţilor religioase şi civile.

Mulţi protestanţi socotesc că religia catolică nu este atrăgătoare şi că slujba ei este un şir de ceremonii fără înţeles şi plictisitoare. Aici greşesc. (…)

O religie a exteriorului este atrăgătoare pentru inima nerenăscută. Pompa şi ceremonia slujbei catolice au o putere seducătoare, fermecătoare, prin care mulţi sunt amăgiţi; ei au ajuns să considere această biserică poarta cerului. Numai aceia care şi-au fixat bine picioarele în temelia adevărului şi ale căror inimi sunt reînnoite prin Duhul lui Dumnezeu sunt siguri împotriva influenţei ei. Mii de oameni care nu L-au cunoscut pe Hristos printr-o experienţă proprie vor fi conduşi să primească formele unei evlavii lipsite de putere. O astfel de religie este exact ceea ce doresc mulţimile.

Pretenţia bisericii la dreptul de a ierta îi face pe romanişti să se simtă liberi să păcătuiască, iar rânduiala spovedaniei, fără de care nu este acordată iertarea, tinde şi ea să ofere îngăduinţă către rău. Acela care îngenunchează înaintea unui om căzut şi îşi leschide prin mărturisire gândurile ascunse şi închipuirile inimii lui îşi înjoseşte demnitatea de om şi-şi degradează toate instinctele nobile ale sufletului. (…)

închinarea la chipuri şi la moaşte, invocarea sfinţilor şi înălţarea papei sunt născociri ale lui Satana pentru a îndepărta minţile oamenilor de la Dumnezeu şi de la Fiul Său. Pentru a le desăvârşi ruina, el încearcă să le întoarcă atenţia de la Acela prin care pot găsi mântuirea. El îi va conduce către orice ţintă care îl poate înlocui pe Acela care a zis: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11,28)

Efortul permanent al lui Satana este de a prezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele probleme puse în joc în marea luptă. Denaturările lui slăbesc obligativitatea Legii divine şi le dau oamenilor îngăduinţa să păcătuiască. în acelaşi timp, îi face să nutrească idei greşite despre Dumnezeu, astfel încât să-L privească mai degrabă cu teamă şi cu ură decât cu iubire. Cruzimea caracterului său o atribuie Creatorului; aceasta este înfăţişată în sistemele religiei şi experimentată în felul de închinare. în felul acesta, minţile oamenilor sunt orbite, iar Satana şi le asigură ca mijloace de a lupta împotriva lui Dumnezeu. Prin concepţii greşite cu privire la atributele divine, popoarele păgâne au fost conduse să creadă că sunt necesare sacrificii omeneşti pentru a-şi asigura favoarea Divinităţii şi astfel au fost săvârşite cruzimile cele mai oribile sub diferite forme de idolatrie.

UN INSTRUMENT AL PERSECUŢIEI

Unind formele păgânismului cu cele ale creştinismului şi, asemenea păgânismului, reprezentând greşit caracterul lui Dumnezeu, Biserica Romano-Catolică a recurs la practici nu mai puţin crude şi revoltătoare, în zilele supremaţiei Romei, au existat instrumente de tortură pentru a impune primirea doctrinelor ei. Pentru aceia care nu recunoşteau pretenţiile ei, era rezervat rugul. Au fost atâtea masacre încât nu vor putea fi niciodată cunoscute decât atunci când vor fi descoperite la judecată. Demnitarii bisericii au cercetat, sub călăuzirea lui Satana, domnul lor, ce mijloace să inventeze pentru a provoca cel mai mare chin posibil şi, în acelaşi timp, să nu pună capăt vieţii victimei. în multe cazuri, procedeele infernale erau repetate până la limita extremă a

rezistenţei omeneşti, până când natura ceda în luptă, iar sufletul saluta moartea ca pe o scăpare plăcută.

Aceasta a fost soarta acelora care se împotriveau Romei. Dar şi centru adepţii ei erau aplicate disciplina biciului, cea a înfometării şi a privaţiunilor fizice, în toate formele care pot fi concepute de mintea omenească, pentru a produce dezgust faţă de păcat. Pentru a-şi asigura favoarea Cerului, penitenţii călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii. Erau învăţaţi să rupă legăturile pe care El le-a întemeiat pentru a binecuvânta şi a înveseli viaţa pământească a omului. Cimitirele cuprind milioane de victime care şi-au consumat viaţa în zadar, încercând să-şi supună sentimentele naturale pentru reprima, ca fiind ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, orice gând şi orice sentiment de simpatie faţă de semenii lor. (…)

HRISTOS TREBUIE SĂ FIE REFLECTAT DE BISERICA SA

Niciun exemplu din viaţa lui Hristos nu arată că bărbaţii şi femeile ar trebui să se închidă în mănăstiri pentru a se pregăti pentru cer. El n-a învăţat niciodată că dragostea şi simpatia trebuie înăbuşite. Inima Mântuitorului era plină de dragoste. Cu cât omul se apropie mai mult de desăvârşirea morală, cu atât mai ascuţite sunt sensibilităţile lui, cu atât mai acută este perceperea păcatului şi cu atât mai profundă este simpatia pentru cel amărât. Papa pretinde că este vicarul lui Hristos; dar cum se poate compara caracterul lui cu acela al Mântuitorului nostru? Se spune despre Hristos că i-a condamnat vreodată pe oameni la închisoare sau la tragerea pe roată pentru că nu I-au adus omagii ca Rege al cerului? S-a auzit glasul Lui condamnându-i la moarte pe aceia care nu L-au primit? Când a fost refuzat de locuitorii unui sat din Samaria, apostolul Ioan plin de indignare a cerut: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din

i să-i mistuie, cum a făcut Ilie?”. Isus a privit cu milă la ucenicul Său şi 1-a mustrat aspru zicând: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele

enilor, ci să le mântuiască” (Luca 9,54.56). Câtă deosebire este între spiritul manifestat de Hristos şi cel manifestat de pretinsul Său vicar!

biserica Romană prezintă acum lumii o faţă plăcută, acoperind cu scuze raportul cruzimilor ei oribile. S-a îmbrăcat cu o haină creştină, dar a rămas neschimbată. Toate principiile papalităţii care existau în trecut există şi astăzi. învăţăturile născocite în Evul Mediu sunt susţinute şi azi. Nimeni să nu se amăgească. Papalitatea pe care protestanţii sunt gata acum să o slăvească este aceeaşi care a condus lumea în zilele Reformei, când oamenii lui Dumnezeu au stat pe poziţie cu preţul vieţii lor pentru a-i demasca nelegiuirea. Ea are aceeaşi mândrie şi aceeaşi pretenţie arogantă prin care şi-a asumat prerogativele lui Dumnezeu. Spiritul ei nu este mai puţin crud şi despotic acum decât atunci când a înăbuşit libertatea oamenilor şi i-a omorât pe sfinţii Celui Preaînalt.

Papalitatea este exact ce a declarat profeţia că va fi, şi anume apostazia zilelor din urmă (2 Tesaloniceni 2,3-4). Una dintre metodele ei de a acţiona este aceea de a da pe faţă doar atitudinea potrivită pentru aducerea la îndeplinire a planurilor ei, dar, dincolo de aspectul de cameleon, ea ascunde acelaşi venin neschimbat al şarpelui. „Credinţa nu trebuie păstrată faţă de eretici, nici faţă de persoanele suspecte de erezie” (Lenfant vol.I, p. 516), declară ea. Poate această putere, al cărei raport, timp de o mie de ani, este scris cu sângele sfinţilor, să fie acum recunoscută ca o parte a bisericii lui Hristos?

SA SCHIMBAT ROMA?

Nu fără motiv s-a susţinut că, în ţările protestante, catolicismul se deosebeşte mult mai puţin de protestantism decât în vremurile de demult. S-a produs o schimbare; dar schimbarea nu este în papalitate. Catolicismul, fără îndoială, se aseamănă mult cu protestantismul care există astăzi deoarece protestantismul a degenerat foarte mult faţă de cum era în zilele reformatorilor.

Pentru că bisericile protestante au căutat favoarea lumii, iubirea cea falsă le-a orbit ochii. Le place să creadă că răul este bun, iar urmarea inevitabilă este că vor ajunge să considere binele ca fiind rău. în loc să stea în apărarea credinţei date sfinţilor o dată pentru totdeauna, se scuză acum faţă de Roma pentru părerile lor lipsite de dragoste cu privire la ea şi cer iertare pentru îngustimea lor.

Extrem de mulţi oameni, chiar şi dintre aceia care nu au nicio simpatie faţă de romano-catolicism, înţeleg prea puţin primejdia care vine din

puterea şi din influenţa lui. Mulţi susţin că întunericul intelectual şi moral care predomina în Evul Mediu a favorizat răspândirea dogmelor, superstiţiilor şi a persecuţiilor papalităţii şi că înţelepciunea mai vastă din timpurile moderne, extinderea generală a cunoştinţei şi creşterea toleranţei în materie de religie exclud o reînviere a intoleranţei şi a tiraniei. în acest veac luminat, chiar şi numai gândul că va exista o aşa stare de lucruri este luat în râs. Este adevărat că o mare lumină, intelectuală, morală şi religioasă

străluceşte peste această generaţie. în paginile descoperite ale Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu, a fost revărsată lumină din cer asupra lumii. Dar cu cât este mai mare lumina revărsată, cu atât mai mare este întunericul acelora care o pervertesc şi o resping.

Un studiu cu rugăciune al Bibliei le-ar arăta protestanţilor adevăratul caracter al papalităţii şi i-ar face să o deteste şi să se ferească de ea; dar mulţi sunt atât de înţelepţi, după părerea lor, încât nu simt nevoia să-L caute cu umilinţă pe Dumnezeu pentru a fi conduşi la adevăr. în timp ^ce se mândresc cu iluminarea lor, ei nu cunosc nici Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu. Pentru a-şi linişti conştiinţa, ei caută ce este mai puţin spiritual şi umilitor. Ceea ce doresc ei este o metodă de a-L uita  pe Dumnezeu, dar care să treacă drept o metodă de a-şi aminti de El. Papalitatea este pregătită să facă faţă tuturor acestor nevoi. Ea este pregătită pentru cele două categorii de oameni care cu­prind aproape întreaga lume – aceia care doresc să fie mântuiţi prin meritele lor şi aceia care ar vrea să fie mântuiţi în păcatele lor. Acesta este secretul puterii ei.

LUMINĂ PRIN ÎNTUNERIC

O vreme de mare întuneric intelectual s-a dovedit a fi favorabilă succesului papalităţii. Dar şi o vreme de mare lumină intelectuală avea să se dovedească în aceeaşi măsură favorabilă succesului ei. în veacurile trecute, când oamenii nu aveau Cuvântul lui Dumnezeu şi nu cunoşteau adevărul, ochii le-au fost legaţi şi mii au fost prinşi în laţ, nevăzând plasa întinsă pentru picioarele lor. în această generaţie, sunt mulţi ai căror ochi sunt orbiţi de strălucirea speculaţiilor omeneşti, „ştiinţă pe nedrept numită astfel”; ei nu văd plasa şi cad în ea de parcă ar fi legaţi la ochi. Dumnezeu a intenţionat ca puterile intelectuale ale omului să fie socotite ca un dar de la Făcătorul lor şi să fie folosite în slujba adevărului şi a neprihănirii; dar când se cultivă mândria şi ambiţia, iar oamenii îşi înalţă propriile teorii mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci inteligenţa poate produce mai multă pagubă decât neştiinţa. în felul acesta, ştiinţa falsă din zilele noastre, care subminează credinţa în Biblie, se va dovedi plină de reuşită în pregătirea căii pentru primirea papalităţii, cu formele ei plăcute, aşa cum lipsa de cunoaştere a deschis calea pentru dezvoltarea ei în Evul Mediu întunecat.

ORIENTĂRI RELIGIOASE ÎN AMERICĂ

în mişcările care se dezvoltă acum în Statele Unite cu scopul de a asigura sprijinul statelor în favoarea instituţiilor şi a practicilor bisericii, protestanţii merg pe calea papalităţii. Ba mai mult, ei deschid uşa ca papalitatea să-şi recâştige în America protestantă supremaţia pe care a

pierdut-o în Lumea Veche. Şi ceea ce dă o mai mare însemnătate acestei mişcări este faptul că principala ţintă care se urmăreşte este impunerea păzirii duminicii – o practică ce îşi are originea în Roma şi pe care ea o pretinde ca semn al autorităţii sale. Acesta este spiritul papalităţii -spiritul de conformare la practicile lumeşti, venerarea tradiţiilor omeneşti mai presus de poruncile lui Dumnezeu – care pătrunde în bisericile protestante şi le conduce să facă aceeaşi lucrare de înălţare a duminicii, lucrare pe care papalitatea a făcut-o înaintea lor.

Dacă vrea să înţeleagă mijloacele ce vor fi folosite în lupta care se apropie cu grăbire, cititorul nu are decât să revadă raportul despre mijloacele pe care Roma le-a folosit pentru acelaşi scop în veacurile .trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care papistaşii şi protestanţii uniţi vor proceda cu aceia care leapădă dogmele lor, să cerceteze spiritul pe care Roma 1-a manifestat faţă de Sabat şi apărătorii lui.

Edictele regale, conciliile generale şi rânduielile bisericii, susţinute de puterea pământească, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a atins poziţia de cinste în lumea creştină. Prima măsură publică ce impune păzirea duminicii a fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.Hr.). Acest edict le cerea orăşenilor să se odihnească în „venerabila Zi a Soarelui”, dar îngăduia ţăranilor să-şi continue lucrările agricole. Cu toate că iniţial era o instituţie păgână, a fost impusă tuturor de către împărat după ce acesta a primit cu numele creştinismul.

Mandatul regal nedovedindu-se destul de puternic pentru înlocuirea autorităţii divine, Eusebiu, un episcop care căuta favoarea prinţilor şi care era un prieten deosebit şi un linguşitor al lui Constantin, a declarat că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nici măcar o singură mărturie din Scripturi ca dovadă în favoarea învăţăturii noi. însuşi Eusebiu, fără să vrea, recunoaşte falsitatea ei şi arată către adevăraţii autori a schimbării. „Toate lucrurile”, spunea el, „care trebuiau să fie făcute în Sabat au fost transferate în Ziua Domnului.” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). însă argumentul în favoarea duminicii, în ciuda lipsei lui de temeinicie, a slujit la încurajarea oamenilor pentru a :ălca Sabatul Domnului. Toţi aceia care doreau să fie onoraţi de lume au primit sărbătoarea populară.

LEGILE DUMINICALE Şl EFECTUL LOR

Când papalitatea s-a stabilizat temeinic, lucrarea de înălţare a duminicii a continuat. Pentru o vreme, oamenii se ocupau cu lucrările agricole duminica, atunci când nu veneau la biserică, iar ziua a şaptea era încă privită ca Sabat. Dar schimbarea s-a produs treptat şi continuu. Celor implicaţi în slujbele sfinte le era interzis să se amestece într-o judecată sau discuţie particulară cu privire la duminică. La scurtă vreme după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se oprească de la munca obişnuită, sub pedeapsa unei amenzi pentru oamenii liberi şi a loviturilor în cazul robilor. Mai târziu, s-a decretat ca cei bogaţi să fie pedepsiţi cu pierderea a jumătate din avere şi, în cele din urmă, dacă stăruie, să fie făcuţi robi. Cei din clasele de jos erau trimişi în exil pe viaţă.

S-a făcut apel şi la minuni. Printre altele, s-a spus că un gospodar care tocmai voia să-şi are ogorul duminica şi-a curăţat plugul cu un fier, iar fierul i s-a lipit de mână şi 1-a purtat timp de doi ani, „spre marea lui durere şi ruşine”. (Francis West, Historical and Practicai Discourse on the Lord’s Day, pag. 174)

Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoţii de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii, să-i invite să meargă la biserică şi să-şi spună rugăciunile, ca să nu aducă vreo calamitate asupra lor şi asupra vecinilor. (…)

Decretele conciliilor dovedindu-se nesatisfăcătoare, autorităţile pământeşti au fost rugate să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor şi să-i oblige să se oprească de la lucru duminica. La un sinod ţinut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu o putere şi cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile bisericeşti şi impuse de autoritatea civilă în aproape toată creştinătatea. (Vezi Heylyn, History of the Sabbath, pag. 2, cap. 5, sec.7)

AUTORITATEA DECRETULUI DE PĂZIRE A DUMINSCII

Lipsa autorităţii scripturistice pentru păzirea duminicii încă dădea ocazie la multe necazuri. Oamenii puneau la îndoială dreptul învăţătorilor bisericii de a trece cu vederea declaraţiile lui Iehova: „Ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeului tău”, în favoarea cinstirii Zilei Soarelui. Pentru a suplini lipsa mărturiilor biblice, erau necesare alte soluţii. Un apărător zelos al duminicii, care a vizitat bisericile din Anglia la sfârşitul secolului al Xll-lea, a întâlnit împotriviri din partea martorilor credincioşi pentru adevăr, iar străduinţele lui au fost atât de neroditoare încât a plecat din ţară pentru o bucată de vreme şi a căutat în toate părţile câteva mijloace p .ntru a-şi susţine învăţăturile. Când s-a întors, lipsa a fost completată, iar străduinţele lui ulterioare au fost însoţite de un mai mare succes. A adus c i el un sul, despre care susţinea că este de la Dumnezeu şi care conţinea porunca necesară pentru păzirea duminicii, cu ameninţări grozave pentru a-1 înspăimânta pe cel neascultător. Despre acest document „preţios” – o contrafacere, la fel ca instituirea rânduielii pe care o susţinea – se spunea că a căzut din cer şi că a fost găsit în Ierusalim, pe altarul sfântului Simeon, a Golgota. Dar, de fapt, izvorul din care a ieşit a fost palatul pontifical de la Roma. Fraudele şi falsificările folosite pentru creşterea puterii şi pentru prosperitatea bisericii au fost socotite legale în toate veacurile de către erarhia papală. (…)

însă, în ciuda tuturor eforturilor de a asigura sfinţenia duminicii, chiar şi l ipistaşii au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului şi originea omenească a instituţiei prin care fusese înlocuit. în secolul al XVI-lea, un conciliu i pal a declarat în mod deschis: „Să-şi amintească toţi creştinii că ziua a şaptea a fost consacrată de Dumnezeu şi a fost primită şi păzită nu numai de către iudei, ci şi de toţi ceilalţi care pretind că se închină lui Dumnezeu; cu toate că noi, creştinii, am schimbat Sabatul lor în Ziua Domnului”. (Idem, pag. 281,282). Aceia care au călcat Legea divină nu erau neştiutori cu privire la caracterul lucrării lor. Ei se aşezau în mod deliberat deasupra lui Dumnezeu.

ISTORIA EVULUI ÎNTUNECAT

Un exemplu izbitor al procedeului Romei cu aceia care nu erau de acord cu ea a fost prigonirea îndelungată şi sângeroasă a valdenzilor, dintre care mii erau păzitori ai Sabatului. Alţii au suferit la fel pentru credincioşia

lor faţă de porunca a patra. în mod deosebit istoria bisericilor din Etiopia  şi Abisinia este semnificativă. în mijlocul întunecimii Evului Mediu, creştinii din Africa Centrală, pierduţi din vedere şi uitaţi de lume, s-au bucurat timp de mai multe veacuri de libertatea practicării credinţei lor. Dar, în cele din urmă, Roma a aflat de existenţa lor şi împăratul Abisiniei a fost curând determinat să-1 recunoască pe papa ca vicar al lui Hristos. Au urmat şi alte concesii. A fost dat un edict care interzicea păzirea Sabatului sub ameninţarea cu cele mai aspre pedepse. (Vezi Michael Geddes, Church History ofEthiopia, pag. 311,312.) Dar tirania papală a devenit în curând un jug atât de chinuitor încât etiopienii s-au hotărât să-1 arunce de pe grumaz. După o luptă teribilă, romaniştii au fost alungaţi din dominioanele lor, iar vechea credinţă a fost restabilită. Bisericile de aici s-au bucurat iarăşi de libertate şi n-au uitat niciodată lecţia pe care o învăţaseră cu privire la amăgire, la fanatism şi puterea despotică a Romei. în liniştea singurătăţii lor, s-au mulţumit să rămână necunoscute pentru restul creştinătăţii.

Aceste rapoarte ale trecutului descoperă cu claritate vrăjmăşia Romei faţă de Sabatul adevărat şi faţă de apărătorii lui, precum şi mijloacele pe care le foloseşte pentru a cinsti instituţia pe care a creat-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că aceste scene urmează să se repete atunci când romano-catolicii şi protestanţii se vor uni pentru înălţarea duminicii.

„RANA DE MOARTE” VINDECATĂ

Profeţia din Apocalipsa, capitolul 13, declară că puterea reprezentată de fiara cu coarne ca de miel va face ca „pământul şi cei ce locuiesc pe el” să se închine papalităţii, simbolizate acolo prin fiara „asemenea unui leopard”. Fiara cu două coarne va spune şi ea „celor ce locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei” şi mai departe va porunci tuturor, mari şi mici, bogaţi şi săraci, liberi şi robi”, să primească semnul fiarei (Apocalipsa 13,11-16). S-a arătat că Statele Unite sunt puterea reprezentată prin fiara cu coarne ca de miel şi că această profeţie se va împlini atunci când Statele Unite vor impune păzirea duminicii, pe care Roma o pretinde ca recunoaştere deosebită a supremaţiei ei. Dar în acest omagiu faţă de papalitate, Statele Unite nu vor fi singure. Influenţa Romei, în ţările care odinioară i-au recunoscut stăpânirea, este departe de a fi nimicită. Iar profeţia prevesteşte o restaurare a puterii ei: „Unul din capetele

ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” (vers. 3). Primirea rănii de moarte arată către căderea papalităţii în anul 1798. După aceea, spune profetul, „rana de moarte s-a vindecat şi tot pământul se mira după fiară”. Pavel declară lămurit că „omul păcatului” va continua să lucreze până la a doua venire (2 Tesaloniceni 2,3-8). Chiar la încheierea vremii, el va conduce lucrarea de amăgire. Iar Ioan declară, referindu-se tot la papalitate: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în Cartea vieţii Mielului, care a fost

junghiat” (Apocalipsa 13,8). Atât în Lumea Veche, cât şi în Lumea Nouă, papalitatea va primi închinare prin cinstea dată instituţiei duminicii, care se întemeiază numai pe autoritatea Bisericii Romane.

încă de la mijlocul secolului al XlX-lea, în Statele Unite, cercetătorii profeţiei au prezentat lumii această mărturie. în evenimentele care au

‘C acum se vede o înaintare rapidă către împlinirea acestei profeţii. La învăţătorii protestanţi, se vede aceeaşi pretenţie la autoritatea divină în favoarea păzirii duminicii şi aceeaşi lipsă de dovezi scripturistice ca la conducătorii papali, care au născocit minuni pentru a umple locul unei

orunci de la Dumnezeu. Susţinerea că judecăţile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical se va repeta; deja a început să fie susţinută. Şi o mişcare pentru impunerea păzirii duminicii câştigă teren cu repeziciune.

VIITORUL CATOLICISMULUI

Biserica Romană este uimitoare în subtilitatea şi şiretenia ei. Ea poate citi ce trebuie să se întâmple. Ea îşi aşteaptă vremea, văzând că bisericile protestante îi dau onoare primind sabatul cel fals şi că se pregătesc să-1 impună prin aceleaşi mijloace pe care le-a folosit ea în zilele de odinioară. Aceia care resping lumina adevărului vor căuta iarăşi ajutor la această aşa-zisă putere infailibilă, pentru a înălţa o instituţie care şi-a avut originea odată cu ea. Cu câtă bucurie va veni în ajutorul protestanţilor pentru această lucrare, nu este greu de presupus. Cine ştie mai bine decât conducătorii papali cum să-i trateze pe aceia care nu ascultă de biserică?

Biserica Romano-Catolică, cu toate ramificaţiile ei în lumea întreagă, formează o organizaţie vastă, sub stăpânirea Scaunului Pontifical destinat să slujească intereselor ei. Milioanele de credincioşi catolici din toate ţările globului sunt instruiţi să se ţină legaţi în supunere faţă de papa. Oricare ar fi naţionalitatea sau forma de guvernământ, ei trebuie să privească autoritatea bisericii mai presus de oricare alta. Cu toate că au jurat credinţă faţă de stat, în spatele acesteia stă votul de ascultare faţă de Roma, care îi dezleagă de oricare alt angajament, care ar putea fi împotriva intereselor ei.

Istoria stă ca martoră a eforturilor ei persistente şi măiestrite de a se amesteca în treburile naţiunilor; iar după ce a câştigat un cap de pod, ea îşi promovează scopurile, chiar cu preţul ruinării conducătorilor şi poporului. în anul 1204, papa Inocenţiu al III-lea a smuls de la Petru al II-lea, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: „Eu, Petru, regele aragonezilor, mărturisesc şi făgăduiesc să fiu totdeauna credincios şi ascultător faţă de domnul meu, papa Inocenţiu, faţă de urmaşii lui catolici şi faţă de Biserica Romană şi să păstrez cu credincioşie regatul în

ascultare faţă de el, apărând credinţa catolică şi persecutând stricăciunea eretică.” (John Dowling, The History of Românism, b. 5, cap. 6, sec. 55). Aceasta este în armonie cu pretenţiile cu privire la puterea pontifului roman, „că este legal pentru el să-i dea jos pe împăraţi” şi „că îi poate dezlega pe supuşii lui de supunerea faţă de conducătorii nedrepţi” (Mosheim, b. 3, cent. II, p. 2, c.2, sec. 9, nota 17)

VA FI RECÂŞTIGATĂ SUPREMAŢIA PIERDUTĂ?

Să nu se uite că înfumurarea Romei nu se schimbă niciodată. Principiile lui Grigore al Vll-lea şi ale lui Inocenţiu al III-lea sunt şi astăzi

rincipiile Bisericii Romano-Catolice. Şi, dacă ar mai deţine puterea, le-ar pune în practică acum cu tot atâta vigoare ca în veacurile trecute. Prea puţin îşi dau seama protestanţii ce fac atunci când îşi propun să primească ajutorul Romei în lucrarea de înălţare a duminicii. în timp ce ei urmăresc împlinirea scopului lor, Roma ţinteşte să-şi restabilească ] uterea, să-şi refacă supremaţia pierdută. Odată stabilit în Statele Unite p incipiul că biserica poate folosi sau poate controla puterea statului, că rânduielile religioase pot fi impuse prin legi civile, pe scurt, că autoritatea bisericii şi a statului trebuie să domine conştiinţa, triumful Romei în ;  eastă ţară este asigurat.

Cuvântul lui Dumnezeu a avertizat cu privire la primejdia care se apropie. Dacă acesta este neglijat, atunci lumea protestantă va vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai că atunci va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Roma creşte pe nesimţite în putere. învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare, în biserici şi în inimile oamenilor. Ea îşi înalţă construcţii masive şi semeţe, în ale căror ascunzişuri tainice se vor repeta persecuţiile de odinioară. Pe ascuns şi de nebănuit, ea îşi întăreşte forţele pentru a-şi îndeplini scopurile atunci când îi va veni timpul să lovească. Tot ce doreşte este o poziţie avantajoasă, şi aceasta i s-a

it deja. în curând, vom vedea şi vom simţi care este scopul elementului roman. Toţi aceia care vor crede şi vor asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vor stârni prin aceasta mustrarea şi persecuţia.

Nu teologii scoliti au înteles acest adevãr si nu ei s-au angajat în vestirea lui. Dacã acestia ar fi fost niste veghetori credinciosi, cercetând cu stãruintã si cu rugãciune Scripturile, ar fi cunoscut timpul din noapte, profetiile le-ar fi descoperit evenimentele gata sã aibã loc. Dar ei n-au ocupat aceastã pozitie si solia a fost datã altor bãrbati mai umili. Isus spunea: “Umblati ca unii care aveti lumina”. (Ioan 12,35). Aceia care întorc spatele luminii pe care Dumnezeu le-a dat-o sau care neglijeazã sã o caute atunci când ea este la îndemâna lor, sunt lãsati în întuneric. Iar Mântuitorul declarã: “Cine Mã urmeazã pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii”. (Ioan 8,12). Toti aceia care cautã având un singur scop, sã facã voia lui Dumnezeu, luând seama la lumina data deja, vor primi o luminã mai mare; o stea de luminã cereascã va fi trimisã sã cãlãuzeascã aceste suflete în tot adevãrul.
La prima venire a lui Hristos, preotii si cãrturarii din Cetatea Sfântã, cãrora le-au fost încredintate revelatiile lui Dumnezeu, ar fi putut discerne semnele timpului si ar fi putut vesti venirea Celui Fãgãduit. Astfel, profetia lui Mica arãtase locul nasterii Sale; Daniel specificase timpul venirii Lui (Mica 5,2; Dan. 9,25). Dumnezeu incredintase aceste profetii conducãtorilor iudei. Erau deci vinovati cã n-au stiut si n-au fãcut cunoscut poporului cã venirea lui Mesia era la usã. Nestiinta lor nu era decât urmarea unei neglijente pãcãtoase. Iudeii clãdeau monumente în cinstea proorocilor lui Dumnezeu omorâti, în timp ce, prin respectul fatã de oamenii mari ai pãmântului, aduceau cinstire slujitorilor lui Satana. Absorbiti de lupta lor ambitioasã pentru loc si putere printre oameni, au pierdut din vedere onorurile divine oferite de Regele cerului.
Cu un interes profund si plin de respect, bãtrânii lui Israel ar fi trebuit sã studieze locul, timpul si împrejurãrile celui mai mare eveniment din istoria omenirii: venirea Fiului lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire mântuirea omului. Tot poporul ar fi trebuit sã vegheze si sã astepte pentru a fi printre primii care sã-L fi salutat pe Rãscumpãrãtorul lumii
Strãjerii de pe zidurile Sionului ar fi trebuit sã fie primii care sã prindã vestea venirii Mântuitorului, primii care sã-si înalte glasul spre a vesti apropierea Sa, primii care sã-i avertizeze pe oameni sã se pregãteascã pentru venirea Sa. Dar ei se simteau bine, visând pace si sigurantã, în timp ce oamenii dormeau în pãcatele lor. Isus a vãzut biserica Sa asemenea unui smochin neroditor, acoperit cu frunze pline de pretentii, dar fãrã rodul pretios. Îra o pãzire îngâmfatã a formelor religiei, în timp ce lipsea spiritul adevãratei umilinte, al pocãintei si credintei – singurul care putea oferi lui Dumnezeu o slujire pe care sã o primeascã. În locul darurilor Duhului, se manifestau mândria, formalismul, slava desartã si apãsarea. O bisericã apostaziatã, care a închis ochii fatã de semnele timpului. Dumnezeu nu i-a pãrãsit si nici n-a lãsat credinciosia Sa sã slãbeascã, dar ei s-au depãrtat de El si s-au despãrtit de dragostea Lui. Pentru cã ei au refuzat sã aducã la îndeplinire conditiile, fãgãduintele Sale nu s-au împlinit fatã de ei.
Aceasta este urmarea sigurã a neglijãrii de a aprecia si folosi lumina si privilegiile pe care le revarsã Dumnezeu. Dacã biserica nu va urma providenta pe care El o aratã, primind orice razã de luminã si îndeplinind orice datorie cunoscutã, religia va degenera în mod inevitabil în pãzirea unor forme, iar spiritual unei evlavii vitale va dispãrea. Acest adevãr a fost ilustrat de repetate ori în istoria bisericii. Dumnezeu cere de la poporul Sãu faptele credintei si o ascultare corespunzãtoare cu binecuvântãrile si privilegiile acordate. Ascultarea cere un sacrificiu si implicã o cruce; si pentru motivul acesta, multi dintre cei care se pretind urmasi ai lui Hristos au refuzat sã primeascã lumina din ceruri si asemenea iudeilor din vechime, n-au cunoscut timpul cercetãrii lor (Luca 19,44) Din cauza mândriei si necredintei lor, Domnul a trecut pe lângã ei si a descoperit adevãrul Sãu acelora, care, ca si pãstorii din Betleem si magii din rãsãrit, au luat seama la lumina pe care au primit-o.
Din zilele lui Adam si pânã în vremea noastrã, marele nostru vrãjmas si-a exercitat puterea de a prigoni si de a distruge. El se pregãteste acum pentru ultima lui campanie împotriva bisericii. Toti aceia care cautã sã-L urmeze pe Isus vor ajunge în conflict cu acest vrãjmas neînduplecat. Cu cât crestinul imitã Modelul divin, cu atât mai sigur va deveni o tintã a atacurilor lui Satana. Toti aceia care sunt angajati în mod activ în lucrarea lui Dumnezeu, cãutând sã demaste amãgirile celui rãu si sã-L prezinte pe Hristos înaintea oamenilor, se vor putea uni cu mãrturisirea lui Pavel, în care vorbeste despre slujirea lui Dumnezeu cu toatã umilinta sufletului, cu multe lacrimi si ispite.
Satana L-a atacat pe Hristos cu ispitele cele mai amãgitoare si mai cumplite, dar a fost respins de fiecare datã. Acele lupte au fost duse în favoarea noastrã; biruintele acelea ne fac pe noi în stare sã biruim. Hristos va da putere tuturor acelora care-L cautã. Nici un om nu poate fi biruit de Satana fãrã consimtãmântul lui. Ispititorul nu are putere sã stãpâneascã vointa sau sã constrângã sufletul ca sã pãcãtuiascã. El poate întrista, dar nu poate contamina. El poate provoca agonie, dar nu poate mânji. Faptul cã Hristos a biruit ar trebui sã le inspire urmasilor Lui curaj de a lupta bãrbãteste în lupta împotriva pãcatului si a lui Satana.
Cu o dorintã arzãtoare, copiii lui Dumnezeu asteaptã semnele venirii Împãratului lor. Când sunt întrebati: “Cât mai este din noapte?”, strãjerii rãspund neîntârziat: “Vine dimineata si este tot noapte” (Is. 21,11.12). Lumina strãluceste prin nori deasupra vârfurilor muntilor. În curând se va descoperi slava Sa. Soarele Neprihãnirii este gata sã strãluceascã. Atât dimineata, cât si noaptea sunt la usã – începutul unei zile nesfârsite pentru cel neprihãnit si coborârea unei nopti vesnice peste cel nelegiuit.
Pe când cei care se luptã îsi îndreaptã cererile cãtre Dumnezeu, vãlul care îi desparte de lumea nevãzutã pare sã se dea la o parte. Cerurile strãlucesc ca zorii unei zile vesnice si asemenea melodiei cântãrilor îngerilor rãsunã în urechi cuvintele: “Stati tari în devotamentul vostru, vine ajutorul”. Hristos, Biruitorul Cel puternic, pãstreazã pentru luptãtorii Sãi obositi o comoarã de slavã nemuritoare; iar glasul Lui vine prin portile deschise: “Iatã, Eu sunt cu voi. Nu vã temeti. Stiu toate durerile voastre; am purtat poverile voastre; nu vã luptati împotriva unor dusmani care n-au fost pusi la probã. Am dus lupta în favoarea voastrã si in Numele Meu sunteti mai mult decât biruitori”. Scumpul nostru Mântuitor ne va trimite ajutorul chiar atunci când avem nevoie de el. Calea spre ceruri este sfintitã de urmele Sale. Orice spin care ne rãneste picioarele le-a rãnit pe ale Sale. Orice cruce, pe care suntem chemati sã o purtãm, El a purtat-o înaintea noastrã.
Domnul îngãduie lupta pentru a pregãti sufletul pentru pace. Timpul strâmtorãrii este o grea încercare si de temut pentru poporul lui Dumnezeu; dar este un timp când fiecare credincios adevãrat sã priveascã în sus si, prin credintã, sã poatã vedea curcubeul fãgãduintei care îl înconjoarã. “Astfel, cei rãscumpãrati de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântãri de biruintã, si o bucurie vesnicã le va încununa capul; îi va apuca veselia si bucuria, iar durerea si gemetele vor fugi. ’Eu, Eu vã mângâi. Dar cine esti tu, ca sã te temi de omul muritor, si de fiul omului, care trece ca iarba, si sã uiti pe Domnul, care te-a fãcut? De ce sã tremuri necontenit toatã ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblã sã te nimiceascã? Unde este mânia asupritorului? În curând cel încovoiat sub fiare va fi dezlegat; nu va muri în groapã si nu va duce lipsã de pâine. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tãu, care stârnesc marea si fac sã-i urle
valurile si al cãrui Nume este Domnul ostirilor. Eu pun cuvintele Mele în gura ta, si te acopãr cu umbra mâinii Mele’” (Is. 51,11-16). “De aceea, nenorocitule, beat ce esti, dar nu de vin, ascultã: ’Asa vorbeste Domnul tãu, Domnul, Dumnezeul tãu, care apãrã pe poporul Lui: Iatã cã îti iau din mânã potirul ametelii, potirul mâniei Mele, ca sã nu mai bei din el! Si îl voi pune în mâna asupritorilor tãi, care îti ziceau: Îndoaie-te, ca sã trecem peste tine! Îti fãceai atunci spinarea ca un pãmânt, si ca o ulitã pentru trecãtori’” (Is. 51,21-23).
Ochiul Domnului, privind de-a lungul veacurilor, s-a oprit asupra crizei pe care o avea de întâmpinat poporul Sãu, atunci când puterile pãmântesti se vor alinia împotriva lui. Asemenea robilor captivi, copiii lui Dumnezeu se vor teme de moartea prin înfometare sau prin violentã. Dar Cel Sfânt, care a despãrtit Marea Rosie înaintea lui Israel, Îsi va manifesta marea Sa putere si va pune capãt robiei lor. “Ei vor fi ai Mei, zice Domnul ostirilor, Îmi vor fi o comoarã deosebitã, în ziua pe care o pregãtesc Eu. Voi avea milã de ei, cum are milã un om de fiul sãu, care-i slujeste” (Mal. 3,17).
Dacã sângele martorilor credinciosi ai lui Hristos ar fi vãrsat în vremea aceasta, n-ar mai fi ca sângele martirilor, o sãmântã semãnatã pentru a aduce un seceris pentru Dumnezeu. Credinciosia lor n-ar mai fi o mãrturie pentru a-i convinge pe altii despre adevãr; cãci inima împietritã a respins atât de mult valurile de milã, pânã când ele nu se mai întorc. Dacã cei neprihãniti ar fi lãsati acum sã cadã ca o pradã în mâna vrãjmasilor, aceasta ar fi o biruintã pentru printul întunericului. Psalmistul spune: “Cãci El mã va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mã va ascunde sub acoperisul cortului Lui” (Ps. 27,5). Hristos a spus: “Du-te, poporul Meu, intrã în odaia ta, si încuie usa dupã tine; ascunde-te câteva clipe, pânã va trece mânia! Cãci iatã, Domnul iese din Locuinta Lui sã pedepseascã nelegiuirile locuitorilor pãmântului” (Is. 26,20.21). Glorioasã va fi eliberarea acelora care au asteptat cu rãbdare venirea Sa si ale cãror nume sunt scrise în cartea vietii.
Toate comorile universului vor fi deschise spre studiu mântuitilor lui Dumnezeu. Neîncãtusati de moarte, ei îsi iau zborul neobosit cãtre lumile îndepãrtate – lumi care au fost miscate de durere la vederea necazului oamenilor si au tresãltat în cântãri de bucurie la vestea despre un suflet salvat. Cu o bucurie de nedescris, copiii pãmântului ajung pãrtasi la bucuria si întelepciunea fiintelor necãzute. Ei se împãrtãsesc din comorile de cunostintã si întelegere câstigate prin veacuri si veacuri din contemplarea lucrãrilor mâinilor lui Dumnezeu. Cu o viziune neumbritã, ei privesc slava creatiunii – sori, stele si sisteme, toate în ordinea rânduitã lor înconjurând tronul Dumnezeirii. Numele Creatorului este scris pe toate lucrurile, de la cea din urmã si pânã la cea mai mare, si în toate se manifestã bogãtiile puterii Sale.
Si anii vesniciei, în desfãsurarea lor, vor aduce descoperiri mai bogate si mai slãvite despre Dumnezeu si despre Hristos. Pe mãsurã ce creste cunostinta, cresc si dragostea, respectul si fericirea. Cu cât oamenii Îl vor cunoaste pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai mare va fi admiratia lor fatã de caracterul Sãu. Când Isus deschide în fata lor bogãtiile mântuirii si realizãrile uimitoare în lupta cea mare cu Satana, inimile celor mântuiti sunt cuprinse de o devotiune si mai arzãtoare si, cu o bucurie si mai entuziastã, îsi ating harpele de aur si atunci de zece mii de ori zece mii si mii de mii de glasuri se unesc pentru a înãlta coruri puternice de laudã. “Si pe toate fãpturile care sunt în cer, pe pãmânt, sub pãmânt, pe mare si tot ce se aflã în aceste locuri, le-am auzit zicând: ’A Celui ce sede pe scaunul de domnie, si a Mielului sã fie lauda, cinstea, slava si stãpânirea în vecii vecilor!’” (Apoc. 5,13)
Marea luptã s-a sfârsit. Pãcatul si pãcãtosii nu mai existã. Universul întreg este curat. O singurã vibratie de armonie si de bucurie strãbate prin creatiunea imensã. De la Acela care a creat toate se revarsã viata, lumina si fericirea prin domeniile spatiului fãrã sfârsit. De la atomul minuscul si pânã la lumile cele mari, toate lucrurile, însufletite si neînsufletite, în frumusetea lor neumbritã si într-o bucurie desãvârsitã, declarã cã Dumnezeu este iubire.

Ati participat vreodata la o curte de judecata? Ati ascultat la dovezile prezentate, ati vazut cazurile si ati auzit deciziile? Dumnezeu va convoca într-o zi Curtea Sa de judecata si vom vedea cartile cerului deschise.
Iov 4:17 – Biblia ne pune o întrebare foarte importanta. Vedeti, Dumnezeu este foarte gelos pentru Numele si caracterul Sau. El este hotarât ca atunci când pacatul si pacatosii vor fi distrusi, oricine din vastul Sau Univers sa fie satisfacut pe deplin cu dreptatea Lui. Acesta este motivul pentru un timp al judecatii când Dumnezeu va cântari sufletele oamenilor în balanta Legii Sale imutabile. Isus ne-a avertizat despre ziua judecatii când trebuie sa raspundem chiar si pentru cuvintele noastre. Apostolul Pavel a predicat despre acest timp al judecatii în fata guvernatorului Roman, Felix. Profetul Daniel a vazut scena judecatii, când Dumnezeu sta în Curtea Suprema a Universului spre a arata harul Sau si dreptatea Sa eterna.

1. Viziunea din Daniel 8
Daniel 8:9 – arata istoria lumii în simboluri profetice. Babilonul, primul imperiu mondial, se clatina si e gata sa cada.
Daniel 8:3,20 – Babilonul a fost cucerit de Mezi si Persi în timpul ospatului lui Belsatar. La început Mezii au predominat, dar mai târziu Persii au câstigat suprematia în aceasta monarhie dualista, de aici cele doua cuarne care sunt simbolurile acestei stapâniri dualiste.
Daniel 8:21 – Istoria confirma aceasta profetie. Persia a fost cucerita de Grecia. Primul împarat al Greciei a fost Alexandru cel Mare care a cucerit lumea cunoscuta de atunci în 8 ani. Când era de 32 de ani a murit într-o betie. Imperiul sau a fost divizat în patru parti.
Daniel 8:22 – Generalii lui Alexandru au început sa se lupte pentru imperiu si dupa 22 de ani, patru generali si-au împartit între ei imperiul, asa cum spunea profetia “în cele patru vânturi ale cerului.” Ei au format Macedonia, Tracia, Siria si Egiptul.
Daniel 8:9 – Cel de al patrulea imperiu nu este numit în profetie, dar istoria ne descopere ca urmatoarea putere dupa Grecia a fost Imperiul Roman, mai mare decât oricare din cele trei precedente. Profetiile din Daniel 2:7 sunt în armonie cu istoria în aceasta privinta.
Daniel 8:9-12 – arata ca aceasta ultima putere mondiala se va ridica împotriva lui Isus Hristos, “Domnul domnilor.” Isus a fost crucificat în timpul domniei Cezarilor Romani. Roma pagâna a stapânit lumea cu putere. Când Imperiul Roman a cazut, Roma Papala, s-a ridicat sa domine natiunile. Dupa cum am studiat în visul din Daniel 2, urmatorul cuceritor al lumii va fi Isus Hristos, când El va veni pe nori sa transforme natiunile în pulbere. (Luca 20:18). “In câta vreme se va împlini vedenia?”
Daniel 8:14 – Lui Daniel i s-a spus ca aceasta profetie a celor 2300 zile se va întinde peste veacuri pâna la timpul sfârsitului.
Daniel 8:17 – Daniel suferea când privea înainte la domnia teroarei care trebuia sa urmeze pentru poporul lui Dumnezeu. El nu a putut întelege totul.
Daniel 8:27 – Daniel s-a rugat sincer pentru descoperire si rugaciunile i-au fost ascultate. Ingerul Gabriel a venit sa-i clarifice viziunea.
Daniel 9:21-22 – Singura parte a viziunii pe care Daniel n-a înteles-o a fost cea în legatura cu cele 2300 de zile.
Daniel 9:23-24 – Primele 70 de saptamâni din cele 2300 de zile erau dedicate istoriei nationale a poporului iudeu.
Numeri 14:34; Ezechiel 4:6 – O zi în profetia Bibliei simbolizeaza un an.
Daniel 9:24 70 saptamâni x7 zile în saptamâna 490 zile sau ani.

Patru sute nouazeci de ani sunt “hotarâti” sau taiati pentru Iudei (Daniel 9:24).
2300 ani
- 490 ani
1810 ani.

2. Când începe aceasta profetie?
Daniel 9:25 – Profetia trebuie sa înceapa când Persii, care tineau pe Iudei captivi, au dat porunca de reconstructie a Ierusalimului. Din istorie aflam ca porunca a fost data în anul 457 î.H.
Ezra 6:14 – In anul 457 î.H. Artaxerse era regele Persiei. Acest decret imperial a autorizat restaurarea completa a guvernului civil si religios în Ierusalim.
Daniel 9:25 – Decretul Ierusalimul reconstruit
7 saptamâni 457 î.H. 408 î.H. x7 zile din saptamâna = 49 zile sau ani 457 – 49 = 408

Ierusalimul a fost reconstruit timp de 49 de ani dupa decretul lui Artaxerse.
Daniel 9:25 62 saptamâni 434 ani x 7 zile + 49 ani = 434 zile sau ani 483 ani pâna la Mesia
Urmatoarele 62 de saptamâni, cum am vazut aici, trebuiau sa se întinda pâna la Mesia sau Cel Uns. Ungerea lui Isus cu Spiritul Sfânt s-a facut la botezul Sau în anul 27 d.H. Când ceasul profetic al lui Dumnezeu a batut, Isus era acolo în râul Iordan, fiind botezat si uns cu Spiritul Sfânt sub forma unui porumbel odihnindu-se pe capul Lui.
Galateni 4:4 – Profetia si istoria sunt în armonie deplina. Dar profetia declara ca Iudeii vor avea înca o saptamâna profetica în care sa primeasca sau sa respinga pe Mesia. Aceasta saptamâna profetica (7 ani) va începe odata cu botezul lui Hristos.
Aceasta a saptezecea saptamâna începea cu anul 27 d.H. 27 d.H. + 7 ani = 34 d.H.

Profetia declara ca în mijlocului acestei saptamâni, Mesia va fi stârpit si astfel sistemul jertfelor Iudaice va înceta.
Daniel 9:26-27 – Jumatatea saptamânii înseamna 3 1/2 ani (trei ani si jumatate).

27 d.H. + 3 1/2 ani = 31 d.H.

3. Ce s-a întâmplat în Tepmlu la moartea lui Isus?
Matei 27:51 – Printr-o mâna nevazuta, “de sus pâna jos” perdeaua cea mare care despartea cele doua încaperi sfinte ale Templului, s-a rupt. Jertfele animalelor n-au mai fost acceptate de Dumnezeu. Fiul Sau, “Mielul lui Dumnezeu”, fusese acum sacrificat. Tipul a întâlnit antitipul si serviciile simbolice ale Vechiului Testament s-au sfârsit. Cei 490 de ani ai profetiei acordati poporului Evreu pentru serviciile divine si de închinare au luat sfârsit în anul 34 d.H. Mai ramân 1810 ani din cei 2300 de ani.
Daniel 8:14
2300 ani 34 d.H. – sfârsitul celor 70 de saptamâni
- 490 ani + 1810 ani
1810 ani 1844 d.H.

Ceva de mare importanta trebuia sa se întâmple în anul 1844 d.H. si anume, “curatirea Sanctuarului” (Sfântul Locas). Templul Iudeilor a fost distrus cu secole mai înainte de 1844. Aceasta declaratie nu se poate referi la Templul (Sanctuarul) pamântesc. In lectia viitoare vom învata despre “curatirea Sfântului Locas” si despre timpul Judecatii de Cercetare (de investigare). Poporul Evreu a respins aceasta avertizare profetica si o mare tragedie a avut loc în istoria lor. Planul de mântuire a fost facut de Dumnezeu spre a fi împlinit chiar la timp – la timpul profetic a lui Dumnezeu. Oamenii n-au studiat si n-au înteles avertizarea profetica si când Isus a venit “la ai Sai… ai Sai nu L-au primit.”
Ce se va întâmpla daca nu studiem si nu întelegem planul lui Dumnezeu pentru noi în zilele noastre?
Evrei 2:13 – Hristos este centrul profetiei Bibliei. El este inima judecatii de cercetare.

Rugaciune: Tatal nostru din ceruri, Iti multumim ca ne-ai descoperit planul Tau cu privire la noi pentru salvarea oamenilor prin Fiul Tau Isus Hristos. Iti multumim pentru profetia Bibliei care este certa si sigura, aratând calea spre cer si venirea Domnului Hristos. Trimite-ne, Te rugam, Spiritul Sfânt sa ne ajute sa întelegem clar ce vedem si auzim. In Numele lui Isus Hristos, Te rugam. Amin.

Pacatul este pretutindeni in lumea noastra si este urmat de boala, suferinta si moarte. Inimile oamenilor sunt pline de frica, neincredere si ura si toate acestea duc la crima, razboi si varsare de sange.

1. A creat Dumnezeu o lume rea?
Geneza 1,31 – Biblia declara ca “Dumnezeu este dragoste” si El este “desavarsit”. Un Creator desavarsit nu ar putea si nu ar vrea sa creeze o lume cum este a noastra. Isus declara, “Un vrajmas a facut aceasta.”

2. Care este cauza suferintei noastre?
Proverbe 26,2; Isaia 24,5-6 – Cauza este pacatul din inima omeneasca.

3. Ce este pacatul?
1Ioan 3,4 – Neascultarea de Legea lui Dumnezeu, neascultarea de voia Lui, este pacat. Cat timp exista Dumnezeu, tot atata vreme El are o Lege care este baza Imparatiei Sale. Un Dumnezeu sfant putea zidi un univers bazat doar pe legi sfinte. Desavarsirea nu putea crea nedesavarsire. Deaceea lumea noastra rea si imperfecta nu poate fi pusa in seama Creatorului desavarsit.

4. Cand si cine a inceput pacatul?
Dumnezeu nu poate pacatui, caci natura Sa nu este o natura pacatoasa. El uraste pacatul, dar iubirea Sa perfecta este acordata pacatosului. Dumnezeu nu a putut sa creeze pacatul.
1Ioan 3,8 – Nu poate exista pacat fara a exista un pacatos. De la inceput Satana este acuzat ca intemeietor al pacatului si motivul pentru care el a pacatuit este ca el “nu ramane in adevar.” Biblia spune ca Legea lui Dumnezeu este adevarul. Diavolul a refuzat sa ramana in adevar, sau sa traiasca in armonie cu Legea dreapta a lui Dumnezeu.
Ioan 8,14 – De la inceput diavolul a voit sa pacatuiasca. El a fost creat ca o fiinta desavarsita si sfanta, dar a devenit un rebel impotriva Legii lui Dumnezeu. A parasit adevarul si s-a opus lui Dumnezeu.
Pacatul a inceput cu Satana, fiinta creata numita Lucifer, care era un inger in cer.
Isaia 14,12-14; Ezechiel 28,12-17; Apocalipsa 12,7-9 – Mai pe sus de toti ingerii creati, Lucifer era langa tronul lui Dumnezeu. El conducea ostile ingeresti. El era plin de intelepciune si nespusa frumusete. A devenit gelos pe Mihail, adica pe Isus si s-a hotarat sa se ridice mai presus de El si sa devina ca Dumnezeu Insusi. Asa a inceput pacatul in mintea acestei fiinte perfecte care era conducatorul ingerilor in cer.
Lucifer a devenit diavol prin incercarea lui de a fi ca Dumnezeu. Mihail a aparat imparatia cerului si, in conflictul care a urmat, Satana a fost alungat din cer. Multi ingeri l-au urmat pe Satana si au fost aruncati din cer impreuna cu el. Acest pamant a devenit cartierul sau general in conflictul dintre bine si rau, dintre Hristos si Satana.

5. Ce pozitie ocupa Satana pe pamant?
Cand Dumnezeu a creat pe Adam si Eva, El le-a dat stapanire peste tot pamantul. Geneza 3 ne spune cum au fost inselati si au cazut in puterea lui Satana. Ei au cedat ispitei diavolului de a nu asculta de Dumnezeu si s-au rasculat impotriva guvernamantului lui Dumenzeu si a Legii Sale. Ei au devenit pacatosi si nu mai erau stapanii acestui pamant. Diavolul i-a facut robii sai.
2Petru 2,19; Romani 6,16 ; – Satana a devenit domnul si stapanul omului. El controla natura umana prin spiritul lui de neascultare. Satana a devenit “dumnezeul acestei lumi.”
2Corinteni 4,4; Ioan 12,31 – Lucifer, devenit diavol, este “dumnezeul acestei lumi.” El conduce pe oameni in pacat.
Efeseni 2,2 – El este numit “domnul puterii vazduhului.”
Matei 12,24 – Satana este numit Beelzebub, domnul dracilor. Satana a condus pe ingerii cazuti in revolta contra lui Dumnezeu. El este domnul demonilor sau ingerilor cazuti.
Sa revizuim:
A. Satana a luat stapanirea de la oameni. 2Petru 2,19; Romani 6,16.
B. El este dumnezeul acestei lumi a pacatului. 2Corinteni 4,4; Iov 1,6
C. El este stapanitorul acestei lumi a pacatului. Ioan 12,31; 14,30.
D. El este domnul puterii vazduhului. Efeseni 2,2
E. El este domnul demonilor. Matei 12,24.26.
Iov 1,7 – Stapanirea Satanei asupra rasei umane este cruda ßi rea. El este un stapan nemilos, gata sa distruga pe supusii sai, cat si pe poporul lui Dumnezeu.
1Petru 5,8

6. Ce metode foloseste Satana.
1Timotei 2,14 – In Eden a aparut in fata Evei ca un arpe. El ne inseala aparand in fata noastra ca un inger de lumina.
2Corinteni 11,14 – Deasemenea el lucreaza prin oamenii pacatosi, unii din ei pretinzand ca sunt servii lui Dumnezeu.
2Corinteni 11,13-15 – Satana lucreaza nu numai prin fiinte omenesti, dar foloseste popoarele sa implineasca scopurile sale. El poate aduna pe oameni in organizatii si el are Biserica sa proprie care face voia lui.
Efeseni 6,12 – Nu numai ca Satana incearca sa controleze mintile oamenilor prin toate aceste agentii, dar el inseala lumea prin minuni.
Apocalipsa 16,14 – Inselarea este metoda sa principala. Satana va insela pe orice persoana care nu iubeste adevarul lui Dumnezeu. Suntem inselati cand gandim ca suntem drepti, dar in realitate suntem gresiti. Daca nu iubim Cuvantul lui Dumnezeu, ca singura calauza, ne vom insela singuri. In Daniel 7,25 este profetizat ca Antihrist va incerca sa schimbe Cele Zece Porunci. Nu trebuie sa ne lasam inselati de niciun om, de nici o organizatie si nici de eul nostru personal. Singura noastra siguranta impotriva inselarii este ascultarea cu grija de tot ce este scris in Cuvantul lui Dumnezeu si in Legea Sa.

7. Satana lucreaza prin acuzatii.
Spiritul Satanei face pe oameni sa se acuze unii pe altii, asa cum si diavolul acuza. El este numit “parasul” sau acuzatorul. El acuza pe Dumnezeu de nedreptate si acuza si pe urmasii lui Hristos. Glasul acuzator din inimile noastre ne va spune ca nu meritam sa primim mila de la un Dumnezeu ofensat. El ne va infatisa mereu pacatele din trecut pentru a ne descuraja. Sa multumim lui Dumnezeu ca putem privi inainte la vremea cand acuzatiile lui Satana se vor sfarsi.
Apocalipsa 12,10 – Diavolul refuza sa lase pe pacatosi sa se supuna harului lui Hristos. El ii acuza mereu inaintea tronului lui Dumnezeu. Ce minunat ca Domnul Hristos este Marele nostru Preot, Aparatorul nostru la Dumnezeu. El pledeaza cu jertfa Sa de pe Calvar ca fiind suficienta sa acopere orice pacat.

8. Satana lucreaza prin dureri si suferinte.
Iov 2,7 – Boala, suferinta si moartea sunt rezultatul pacatului. Diavolul este responsabil pentru starea rea a lumii noastre. Satana ispiteste pe oameni sa traiasca o viata care duce la moarte. Semnul lucrarii lui se vede in vietile celor din jurul nostru.
Luca 13,14 – Isus a venit pentru a elibera pe oameni din robia fizica si spirituala pe care Satana o folosea impotriva oamenilor. 2 Corinteni 12,7-10.

9. Satana lucreaza prin persecutie.
Cand diavolul nu poate aduce pe oameni sub controlul sau prin inselare, acuzatie si suferinta, el foloseste impotriva lor puterea persecutiei. El uraste Biserica Domnului de pe pamant si este hotarat s-o corupa si s-o distruga. Apocalipsa 12 descrie persecutia lui impotriva sfintilor lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. Cea mai mare ura a diavolului este impotriva tuturor ce tin poruncile lui Dumnezeu. Orice incercare de a schimba cele Zece Porunci trebuie sa ne convinga ca este lucrarea diavolului, cel care a initiat pacatul.
Ioan 8,44 – Sa nu uitam ca daca n-ar fi existat rascoala lui Lucifer impotriva Creatorului, moartea n-ar fi fost cunoscuta in Univers. Isus a venit pe pamant sa invinga pe acest maestru criminal si sa deschida inchisoarea mortii.

10. De ce a creat Dumnezeu pe Lucifer si de ce nu l-a distrus?
Dumnezeu l-a creat pe Lucifer ca inger desavarsit in frumusete si fara pacat, avand o mare inteligenta si o impunatoare personalitate. In mandria si egoismul sau, Lucifer a devenit Satana sau diavolul. Dumnezeu este dragoste si El putea crea fiinte inteligente cu puterea de a alege, asa cum ne-a creat si pe noi. Cat timp posedam puterea de a alege, suntem liberi sa alegem pentru noi insine. Dumnezeu nu este un dictator despotic si El va permite fiecaruia sa fie ceea ce vrea sa fie, dar ne avertizeaza de pericolul si rezultatul pacatului. Lucifer a avut orice ocazie sa stie ce ii va aduce viitorul daca se rascoala impotriva Celui ce este “Calea vietii.” El s-a incapatanat si a refuzat iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu putea distruge imediat pe diavol. Pacatul trebuia sa-si demonstreze caracteristicile rele in diavoli si oameni. Dupa semanarea semintei pacatului, cand secerisul relelor pacatului este copt, atunci Dumnezeu, in dreptatea Lui in fatza Universului, va putea si va distruge toate urmele pacatului, precum si pe incepatorul pacatului si pe urmasii lui, care refuza harul iubitorului Tata ceresc.
Apocalipsa 20,10 – Iazul de foc va curati lumea de pacat si Universul lui Dumnezeu va fi iarasi in deplina armonie. Sa avem incredere in rabdarea, credinciosia si harul Dumnezeului a tot intelept, care va lucra cu intelepciune vesnica pentru binele vastului sau Univers.

11. Cum putem birui pe Satana?
Apocalipsa 12,11 – Isus a biruit pe Satana in pustia ispitelor prin Cuvantul lui Dumnezeu. Tot asa putem si noi sa biruim. Crucea Calvarului a adus infrangerea diavolului. Moartea Domnului Hristos pe dealul Golgotei a sunat clopotul de moarte pentru diavol. A descoperit pe deplin natura sa diabolica. A demascat pe criminal si in acelasi timp a demonstrat iubirea infinita a lui Dumnezeu pentru pacatosi. Moartea lui Hristos a deschis usa pentru pacatosi spre a primi darul mantuirii fara plata. Omului cazut i-a dat iarasi libertatea de a alege intre viata si moarte. Daca alegem sa nu ascultam de Dumnezeu si refuzam sa pazim poruncile Lui, atunci alegem moartea. Daca-L acceptam pe Hristos si traim cum a trait El vom asculta de Dumnezeu si vom avea viata vesnica.
Nu vrei sa alegi acum pe Dumnezeu? Iosua 24,15

Rugaciune: Tatal nostru care esti in cer. Iti multumim ca ai iubit atat de mult lumea, incat ai dat pe Fiul Tau pentru ca noi sa putem avea viata din belsug. Da-ne putere sa biruim pacatul din firea noastra. Ajuta-ne sa alegem chiar acum sa ascultam de Dumnezeu si sa fim credinciosi principiilor vietii vesnice. Ajuta-ne sa ne supunem lui Isus chiar acum, caci Te rugam in pretiosul Nume al Mantuitorului nostru, Isus Hristos. Amin.