“Taina existentei umane nu sta in a trai, ci in a stii pentru ce traiesti”

Era anul 1936, cand in Germania “perioada hitlerista” se impunea tot mai mult. intr-una din facultatile din Muenster a fost invitat un teolog, sa participe la o dezbatere cu studentii. Tema aleasa: “ Care este sensul vietii noastre? De ce traim?” Numai ca in loc sa faca o expunere teologica, domnul W. a inceput prin a-i provoca pe studenti sa raspunda acestei intrebari. Imediat s-a ridicat un tanar si a explicat:
“ Eu sunt aici pentru poporul meu. Eu sunt frunza, el este copacul. Frunza nu este nimic, copacul este tot. Eu traiesc pentru poporul meu!”
“ Interesanta filozofie, dar spune-ne, copacul , respectiv poporul, pentru ce este pe pamant, ce rost are?” l-a intrebat teologul: tacere! Asta nu o stia! Era un raspuns care impingea problema inapoi. Dupa putin timp s-a ridicat un altul: “Eu sunt in lume ca sa-mi fac datoria!”. Tocmai aici insa este problema: Care este datoria mea? Milioane de oameni au fost macelariti de cei care au crezut ca isi fac “datoria”. “Credeti ca datoria cuiva este sa omoare pe altii?…” Din nou in impas!
Acum tinerii au luat un aer ganditor. Apoi s-a ridicat cineva si a spus cu mandrie: “ Eu apartin unei vechi familii nobile. Pot sa trasez linia stramosilor mei pana in urma cu 16 generatii, nobili de spita cea mai pura”. Raspunsul a venit imediat: “Imi pare rau , tinere! Daca nu se stie pentru ce au trait aceste 16 generatii, iar tu nu ai un raspuns personal, nu vad de ce s-ar merita sa adaugi o a 17-a!”
Altii insa, debusolati de raspunsurile superficiale, au spus: “Viata nu are, de fapt, nici un sens!E o pura intamplare ca exist! In fond viata e cu totul absurda…”
Fiecare om care a trait in aceasta lume si-a pus cel putin o data problema existentei sale. Este interesant de observat ca noi oamenii suntem singurele fiitnte care cautam sensul vietii. Nu putem accepta ca totul ar fi doar un joc bizar. Ne nastem ca rezultat al hazardului? Traim doar pentru a muncii si a manca, iar in final asteptam moartea? In drama noastra cea de toate zilele, oare singurele bucurii existentiale sunt date de momentele de “trista si scurta bucurie” traite la cate o sarbatoare? Putin alcool, putina muzica, rupere de cotidian…” Betia clipei” nu rezolva nimic.
Se pare ca aceasta tulburatoare constienta a vietii o primim undeva, dupa copilarie. Ceea ce ne face sa ne cutremuram este momentul cand intelegem trecerea timpului. In copilarie totul se desfasoara in afara lui, deaceea credem ca toate celelalte trec, iar noi ramanem pe loc. Trec zilele, trec anotimpurile, trec anii… Ce trist adevar zdruncina existenta noastra, cand aflam ca toate raman pe loc; singurii care trecem suntem noi! Poate ca fara acest sentiment al limitarii, al finalitatii si al mortii, nu ne-am pune niciodata semne de intrebare asupra sensului vietii. Cand devenim insa constienti de toate acestea, cand incepem sa vedem suferinta si mizeria din jurul nostru, iar apoi ii pierdem pe cei dragi, devenim, de fapt, “purtatorii” marilor intrebari referitoare la viata. si totusi, daca viata are un sens adanc si minunat, iar tu, necunoscandu-l, te ruinezi zi de zi?…
(…)
Fie ca esti un artist care sta in fata sevaletului pentru a prinde cine stie ce moment de bucurie si frumusete sau, poate, esti un conducator puternic, fie ca lucrezi in atelierul tau simplu construind pentru altii, sau poate ca trudesti zi de zi cultivand pamantul… tanar sau batran, bogat sau sarac, nu poti sa nu te intrebi: “Ce este viata? Care este rostul ei? De ce traiesc?..”
Se pare insa ca, pentru a primi un raspuns, trebuie sa cautam in alta parte. Am batut la o usa gresita! Atunci cand suntem bolnavi mergem la doctor, cand ni s-au rupt incaltarile, cautam un cizmar priceput, cand ne este foame alergam la bucatar…
Cand vorbim despre viata, despre sensul ei, in zadar intrebam filozofi, biologi sau profesori. Singurul care poate sa raspunda intrebarilor noastre este “Autorul si Creatorul vietii”. Da, Dumnezeu este Cel care ne poate spune de ce am fost creati, cum am ajuns aici si ce se va intamla cu noi! Fara descoperirea Sa, viata ar ramane pentru totdeauna lipsita de sens. El este Cel care poate descifra sensul existentei noastre

„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta.” Ioan 9:6.

Isus spusese: „Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” (v. 5). El a folosit situaţia orbului pentru a demonstra marea luptă dintre bine şi rău. Omul era orb datorită Satanei, datorită intrării păcatului în lume, şi nu din cauza lui Dumnezeu. După aceste cuvinte, ascultătorii ar fi trebuit să aştepte minunea, pentru că nici un cuvânt rostit de Dumnezeu nu rămâne neîmplinit.
Prin actul Său puţin neobişnuit de a vindeca, Isus demonstra de fapt scopul pentru care venise pe pământ. El dorea refacerea caracterului omului după modelul divin. Dorea o reîntoarcere la Eden, la ziua în care omul a deschis ochii pentru prima oară.
Pământ (ţărână) şi scuipat (suflare de viaţă). Modelul creării omului se reia în parte la recrearea orbului după standardele normale. Vindecarea a fost totală. Nu numai că s-a realizat ceea ce era de aşteptat – vindecarea fizică; aproape că nu ne dăm seama de impactul pe care transformarea bruscă l-ar fi putut avea asupra minţii omului dacă Isus n-ar fi lucrat şi la partea psihologică (ex. distanţa dintre obiecte, natura materială a obiectelor). Însă Isus face totul în mod desăvârşit.
Acum, omul care fusese orb a putut citi pentru prima oară în Bereşit (denumirea primei cărţi a Bibliei în ebraică) cum Dumnezeu a chemat omul la viaţă. Într-adevăr, şi lui îi surâdea un nou început. Putea admira culoarea ierbii, florile, copacii înalţi şi, ridicând tot mai mult privirea, putea observa plutind acea minge de foc despre care îi povestise de atâta ori prietenii lui. Soarele, sursa vieţii, îi pătrundea pentru prima dată în fiinţă. Dar omul nu se lăsă furat de priveliştea nemaivăzută. Îşi aminteşte că înaintea lui stă Soarele neprihănirii, acel Soare care luminase pe mulţi de-a lungul veacurilor.